Vecinii. O specie pe cale de disparitie. Cel putin aia, asa cum ii stiam eu pe cand copil fiind impingeam cu o mana bicicleta pe asfaltul din fata blocului iar cu cealalta infulecam din coltul de la painea proaspata uns cu gem. Vecinii erau tanti Maria de la unu’ care ne facea bomboana de supt din zahar ars, vecinii erau Andreea si Emilia de la trei cu care schimbam dublurile din colectia de servetele, vecinii erau nenea Sandu de la parter care nu putea iesi din casa dar statea cat era ziulica de lunga pe geam si ne arbitra jocurile si furiile. Vecinii erau oamenii aia care ne dadeau buna ziua chiar si noua mucosilor si aia care lasau balta tablele pe banca din fata blocului si sareau sa impinga cot la cot de canapeaua lui Gherasim care se muta la patru.
Vecinii erau… frumosi. Batrani, tineri, inalti, grasi, rasi sau chei, vecinii erau … frumosi.
Timpul, vremurile si faptele au dat nastere la o specie noua. Vecinii surogat. La tanti Maria i-a luat locul o nevasta suparata si ascutita in voce, alura si gesturi. Andreea si Emilia sunt cele doua papusele pe care ambitia parintilor si buclele blonde trebuie sa le faca neaparat fotomodele. Ele nu mai au timp de servetele… “Buna ziua!” e demodat, inutil si deloc cool. Cantul tiganesc, care incepe cu “of” sau “aoleu” si se termina cu mii de euro, e elementul cheie in relatia interpaliere. Fie ca naste prietenii, betii sau dispute condimentate din belsug cu injuraturi, cantul e un important factor social. La fel de important ca usa de la intrare care trebuie sa fie de metal cu trei incuietori, ca geamul care trebuie sa fie termopan cu jaluzele verticale, ca masina care trebuie sa fie una cu greutate… pecuniara, ca profesoara de la trei care trebuie sa fie neaparat “Doamna Profesoara” si, nu in ultimul rand, ca politaiul de la doi cu aere de absolvent de drept si drepturi de sef de trib peste tot blocul, care spune cand, unde, cum si daca mai esti in gratiile cohoartei si ale lui personal. Si n-ai facut nimic daca la toate astea nu adaugi si o atitudine care trebuie sa fie neaparat una de intimidare si macar cateva grame de impertinenta (depinde cate iti permite constiinta).
Nu stiu ce m-a facut sa plec departe. Poate m-am intimidat sau poate mi-a fost pur si simplu frica ca am sa-mi dezamagesc semenii nealiniindu-ma standardelor si realitatilor lor. Cert e ca fara sa astept prea mult, m-am trezit izbita de realitati, standarde si vecini noi. Vecinii – FIINTE cu care impart spatiul locuibil al zonei unde traiesc. Eu am incercat sa impart o poveste, o gluma, sau delicioasa mea prajitura cu foaie de napolitana cu fiintele. Dar nimic nu a mers. Fiintele nu au curiozitati, nu au intrebari, nu au frustrari, nu au motive, nu au dorinte, nu au indiscretii, nu au ganduri… Impart acelasi spatiu cu oameni fara ganduri. Am apasat butonul declansator de ganduri (sau orice tip de reactie) al fiintei – vecine din dreapta casei mele. Nimic! Am mai incercat odata inarmata cu amabilitate si ciocolata Poiana pe care o place tot americanu de rand. Nimic! E asiatica imi zic, poate nu vorbeste engleza, hai sa incerc cu zambete ca tot se poarta pe aici. Imi montez in graba unul de la o ureche pana la cealalta si pronunt un raspicat “Hello!” sa ma inteleaga si iepurele cu apartament de lux al vecinului de vis-à-vis. Nimic!
Am schimbat vecinii dar am uitat sa ma schimb pe mine. Am uitat sa vreau putin, sa astept deloc si sa sper nimic.
romana
english
In primul rand tin sa te felicit ca “ti-ai tras blog” si in al doilea rand sa iti spun ca am ramas uimita de cat de bine scrii.
Nu am mai citit niciodata ceva scris de tine,dar ai intr-adevar talent gazetaresc.Eu nu sunt in stare sa leg doua cuvinte,dar mai sa scriu articole la un asa nivel.
Am citit acest articol ca pe o poveste si desi pare banal,am trait o mie de emotii.
La inceput mi-au dat lacrimile cand am vezut expresia”paine unsa cu gem”,pentru ca pentru mine inseamna acasa.Dupa ce am tras o portie de plans,m-am consolat cu gandul ca si eu aici “vecini” din aceia.
Cand ne-am mutat aici si noi aveam toate intentiile bune de pe pamant si zambete peste zambete.Acum am facut riduri la cat de incruntati stam si nici nu ne mai obosim sa deschidem gura pentru un amarat de “buongiorno”.
Si noi am ramas cu un gust amar cand am vazut ca unii vecini pur si simplu intorceau capul in cealalta parte cand treceam pe langa ei,sau fugeau sa se ascunda in apartament numai sa nu ne intalneasca.Poate avem noi ceva si nu stim inca…..
De salutat nu saluta,dar sunt curiosi sa vada cam tu cu viata ta ce faci.Si asa au gasit metoda ideala: lansatul lenjeriei si a altor obiecte vestimentare pe sarma din balconul meu:))
Metoda e asta:mai intai lanseaza obiectul,apoi fuga suna la usa ta sa te roage frumos sa ii inapoiezi bunul,iar in timp ce tu esti ocupata sa ii prinzi soseata ea/el isi baga capul pe usa sa surprinda cat mai multe cadre,ca sa aiba ce povesti apoi.
Asa ca draga mea concluzia e ca “vecinii” sunt la fel peste tot.
Dana, sigur ca nu pot decat sa simt pentru tine acelasi lucru pe care il simt pentru mine, in relatia cu unii dintre vecini, si chiar in relatia cu cei care ies din sfera acestei categorii. Oamenii sunt oameni peste tot, e un adevar pe care l-am invatat ajunsa aici si avand sansa sa vizitez cateva tari europene. Iar, in America, chiar poate mai acut decat oriunde. Pentru ca cei de aici isi cladesc relatiile cu cei din jur in baza a ceea ce simt in momentul contactului cu persoana respectiva, nicidecum moderati de vreun sentiment de politete sau curtoazie. Pe principiul “azi am chef de tine, suntem prieteni, maine sunt in dispozitie proasta, nu te mai salut”. Sigur ca nu sunt toti asa, am in jurul meu si oameni asa cum mi-am dorit. Dar, daca e sa dau un sfat, cu prima categorie cred ca trebuie procedat la fel cum procedeaza ei. Badaranului trebuie sa-i vorbesti pe limba lui. Sa auzim numai de bine!