Cand credeam mai tare ca ma cunosc, imi dau seama ca nici macar nu mai stiu cine sunt. Adica, sunt aceiasi persoana responsabila pentru faptele si orgoliile mele dar, de la o vreme incoace ma incearca, asa, o neputinta de a ma pune la punct, pe care nu stiu cum sa o gestionez.
De pilda, ea, persoana mea a vrut departe. Si a primit departe. Repejor, fara prea multe reflectii existentiale. Asa cum tragi jos un bandaj de pe o rana, repede si fara sa te gandesti cum va fi.
Odata ajunsa departe, persoana mea a vrut acasa, ca, deh, unde e iarba mai verde decat acasa? Dar iarba nu a multumit-o asa cum se astepta. Ca nu e destul de verde, ca nu mai e asa verde cum era odata, ca e o iarba cu prea multe fite si pretentii nejustificate, ca parca tot mai buna peluza cumparata la metru patrat (sau inch) de departe.
“Ok”, i-am spus cucoanei nehotarate. “Te duc inapoi…departe dar gata cu jocul de-a calatoria transatlantica. Tu n-ai un pic de rusine? Puneti mofturile, visarile si troler-ul undeva in fundul sifonierului si prinde radacini.”
Mi-a dat dreptate dupa ceva vreme si a zvarlit cat colo cutiuta cu emotii si fapte de viata romanesti. S-a imbarbatat si si-a facut loc in mijlocul intamplarilor de peste ocean. Intamplari mari si colorate de graiuri diferite si atitudini ce nu au nimic in comun in afara de eticheta “made in china“.
A gasit persoana mea un coltisor cu multumiri de sine si un magazin cu arome est europene si i-a fost bine o perioada, cat sa zici : “Cat mai e pana la vara? Dar pana sa primeasca raspunsul au apucat-o nebuniile si nebunestile cautari dupa cutiuta cu promisiuni de acasa.
Cica vrea doar sa o puna la loc sigur dar eu nu o cred. Nu stiu ce o sa faca daca o gaseste dar deocamdata incerc sa o fac sa uite azi si sa isi aminteasca maine…
romana
english