Fitze de America

Azi mi-a venit sa scriu despre fitzele din America. In caz ca a mai ramas cineva care traieste cu impresia ca pe aste meleaguri nu se gaseste asa ceva. Fitzele au si aici o cota de participare insemnata la cotidian  chiar daca “muritorii de rand” sunt mai putin sau chiar deloc impresionati de posesorii de drept ale acestora. Dar ele se manifesta des si divers asa incat nu pot sa nu faca subiectul observatiilor mele de viata.

Obsesia Lexus-ului! In parcarea scolii unde cu truda si cu ciuda (despre asta vorbim alta data) dascalesc se aliniaza in fiecare dimineata cel putin 30 de bucati din mai sus mentionatul brand automobilistic, in diferite forme si marimi. Deh, parinti cu dare de mana si spatioase buzunare…care se inscriu cuminti in lungul si plictisitorul sir lexuistic, mai neoriginal decat un guturai in plina iarna. De ce?,imi zic. Daca ar fi sa-mi iau acum masina de bani multi, jur pe drapel, nu mi-as lua Lexus. Sedan-ul vine cu un iz de batranete iar SUV-ul ma scoate din sarite cu aripioara aia aerodinamica si deloc simpatica ce se doreste a incheia cu mandrie designul masinii. Nu prea e loc de  personalitate si nici de clasa. No offence posesorilor! Si nu, nu mi-e ciuda! Daca alatur “bani multi” cu “masina” imi iese acolo de un BMW, de un Audi, de un VW sau chiar si de un Mercedes, daca e facut la tara lui de bastina. Dar lexusisti o stiu pe a lor. E o conditie sociala care iti permite sa tii nasul ridicat sus, sus de tot si sa ti se para ca adulmeci un ozon filtrat de impuritati.

Un alt “must have” ale meleagurilor astora sunt aparatele dentare pentru copii. Nu vreau nici sa fiu rautacioasa si nici sa-mi manifest ignoranta fata de obiectul cu pricina dar, cand intr-o clasa de 15 elevi, 9 poarta aparate dentare incepi sa te cam intrebi ce-o fi asta? Ca de-ar fi acolo o suta, doua de dolari, ai zice, de ce nu? Salutabila grija mamicilor ca fiecare dintisor sa creasca drept ca bradul si la locul lui. Dar cand parintii scot din buzunarelele lor intre 4 mii si 10 mii de dolarei pentru accesoriul de lux, nu poti sa nu te uiti ca prostul in gura odraslei si sa te intrebi ce exact e de reparat acolo ca toate par a fi la locul lor.  Repede esti informat ca e, de fapt, pentru un dintisor care nu e la vedere si care e putin inclinat spre ceva ce eu as numi normalitate. Dar ce nu face o mama pentru un zambet de mii(lioane)?

Ma duc la gym.  Uneori de 5 ori pe saptamana, alte ori nu trec cu lunile pe acolo. Dar de fiecare data, la gym, apar ele. Frumoase, blonde, zvelte, un maieut ce abia, abia acopera sani voluptosi, un pantalonas scurt, mulat si cu vedere la chilotelul cu grija asortat cu dunga de la bascheti. Fatucile astea sunt magie curata. Nu transpira, nu li se pleosteste parul, nu se scurge rimelul generos aplicat,glosul nu se sterge, isi incheie exercitiul proaspete si mai aranjate ca pentru un eveniment cu covorul rosu.

Imi propun sa dezleg misterul si le urmaresc sa vad cum fac si de ce eu ies de acolo intodeauna ca dupa o zi de tras la plug. Frumoasele se plimba mai intai prin sala, pun ochii pe flacai acoperiti de muschi si isi incep exercitiile de incalzire care mie imi par a nu semana deloc cu cele ce precedau antrenamentele tovarasului Heisman, profu’ de edufiz din liceu. Picioare desfacute larg, sani scosi la inaintare, guma mestecata zgomotos si plescaitor pentru stretching-ul maxilarelor si atragerea atentiei. Cand in sfarsit asta se intampla, divele ridica usor pantalonasul pe soldul stang si il trag in jos pe soldul drept cu grija sa ramana suficienta fesa la vedere si asisderea dungulitza de la chilotel. Apoi se catara pe treadmill-uri unde scot din vuitoane, aifoane si bleckberiuri, isi suna prietenele si le anunta ca sunt, vai draga, la sala dupa care rad zgomotos si definitiveaza planuri de weekend plescaind si facand baloane, timp in care  ceva mai incolo asteapta la coada vreo 5 bieti “plugari” doritori de o masinarie datatoare de sudoare autentica.

In sfarsit divele termina de vorbit la telefon dupa care isi aduc aminte ca le trebuie ceva de citit pe perioada actului de fortare fizica si ‘telectuala si, deci, se indreapta catre sertarelul unde se afla de obicei reviste uitate si purtate de alte dive. In drum inapoi  isi aduc aminte de alte si alte telefoane care se lungesc pe toata durata sedintei mele de 30 de minute din care eu ies amarata ca vai de lume iar ele invingatoare. Si la puncte, si la calorii.

Grocery stores. Sau mai pe romaneste, alimentarile noastre, daca alimentarile din Romania ar comercializa …de toate. Mie alimentarile astea americanesti nu-mi prea plac, sa o zic pe-a dreapta, nu ma satisface ce-i de gasit acolo desi e de gasit de toate. Painea e acra  dar lumea o cumpara ca, cica, e sourdough si asta e de bine. Mustarul e dulce, salamurile sunt fara gust sau fara gust din asta de l-am adus eu cu mine, nu gasesti un pastarnac , rosiile sunt serbede iar piersicile se putrezesc la mijloc dupa 2 ore de la cumparare.

Si alimentari din astea la tot pasul.

Sa spun ca o fi din pricina ca sunt ieftine, nu pot. Pentru ca nu sunt! Dar,mi-am zis, poate ca trebuie ridicata stacheta, preturi si mai mari, calitate ceva mai buna. Am gasit niste alimentari cu preturi foarte mari si eticheta “organic” generos imprastiata prin tot magazinul. Sanatos, nimic de zis. Bun? Discutabil. Magazinul plin de cuconitze impachetate in taioare cu pretentii coborau din masini de lux sa-si achizitioneze iaurtelul organic fara de care nu se poate face fata cum se cuvine mediului corporate. Recunosc, aici piersicile miroaseau a piersica si nu pareau a abandona lupta la trei ore de la mutarea lor de pe raft. Dar chiar si asa, alimentara asta nu mi-a facut decat impresia unui loc in care cumperi cu bani multi ceva ce ti s-ar cuveni pe o suma mai aproape de realitate. De realitatea mea… ca la realitatile altora nu ma bag. Am dat cateva raite prin magazin dar fara succes. Nu am reusit sa-mi conving neuronul responsabil cu satisfactia personala nicidecum. Iar eu cand vad cate o duduie  ca cere de 10 ori sa guste din 7 feluri de branza ca nu se poate hotari care face casa mai buna cu dispozitia ei din aceea seara, ma apuca asa un dor de oameni normali.  Si asa ajung la alimentari de cartiere normale, cu masini normale unde painea , fie ca e coapta de vreun Hispanic sau de vreun Asiatic, e paine. Buna, crocanta si pufoasa cu miros de cuptor si coaja rumena. Salamul e de bun gust, legumele si fructele, chiar daca nu sunt polishate si aranjate in linie si mai au cate un nod sau o pata, si rascolesti in lada dupa aia de ti-o place mai tare, sunt proaspete si nu aduc a material poliuritanic. Si nici o duduie nu plescaie nemultumita din buze ca “baiatul de mingi” al magazinului nu i-a carat branza si iaurtul la decapotabila.