O poveste cu prima pisicuta iubita

Bobiţa — Thu, 05 Mar 2009 22:46:04 +0000

De data asta pisicul din poveste este o frumusete de blanita neagra, cu un botic de primul loc pe podium in concursul de frumusete pisicesc, daca exista asa ceva, si cu niste ochi de ti se topesc toate supararile. Am primit-o pe Maca de la o fosta colega de servici, pe vremea cand pisicutele nu erau neaparat animalele mele preferate. Colega avea 4 proaspeti mieunei si nu prea stia ce sa faca cu acestia, asa ca a inceput sa intrebe in stanga si in dreapta cine ar vrea sa se faca stapan de animalut dragalas si poznas. Eu n-am vrut, ca nu era pe lista prioritatilor mele atunci si am dat-o la intors pana am cazut la invoiala: Doar pentru o saptamana! M-am dus sa-mi iau musafirul de o saptamana de la resedinta de origine si cand am intrat, din 4 ghemotoci, unul s-a desprins si a fugit spre mine, o jumatate de coada si aia carna, tuciuriu si zgomotos. S-a urcat in poala mea si a inceput sa-mi linga mainile. Am simtit ca parca se topea asa un strat subtirel de indiferenta fata de situatia cu blanita si ca, poate facem sa fie doua saptamani. Au trecut 6 ani de atunci, si daca nu alegeam sa devin calator si visator transoceanic, eram si acum acasa, in fata televizorului, cu murfletel in brate, in plin proces de scarpinare sub botic, armonios acompaniat de torsul ei recunoscator si multa dragoste plutind in aer. Dorul de casa mi-a plecat pasii inapoi vara trecuta cand am petrecut impreuna cu Maca (care locuieste cu bunicii) 6 saptamani, doar noi doua in vechiul meu apartament, unde ne-am bucurat una pe alta ca in vremurile de demult. Mi-e dor si drag…

O poveste cu-n pisic

Bobiţa — Sun, 22 Feb 2009 00:58:49 +0000

Toata lumea ii iubeste pe mama, pe tata, pe unchiul si bunica, pacea mondiala, si apusurile de soare. Si eu le iubesc pe toate astea dar in plus il iubesc si pe “mieunel”.

Pe numele lui Stanford, si “Strudelicu” si “Babicu” si “Burdihanu” si inca de vreo trei ori pe atatea, “mieunel” a intrat in sufletul meu cu aproape doi ani in urma, cand avea 3 luni, sub 3 pounds si o gura mare de se facea auzit in tot adapostul de animalute parasite, ce i-a gazduit primele zile de viata.

Nu l-am putut lua de prima data ca nu “tragea” suficient la cantar, asa ca a trebuit sa asteptam sa “lucreze” la castigarea ounce-lor lipsa. A facut tot ce a putut el mai bine, a mancat de parca era ultima zi din viata lui, dar n-a fost de prea mare ajutor. Dupa ce l-au cantarit si l-au pus inapoi in cusca la ingrasat, s-a dus, bietul, si a facut un caca lung, spunandu-ne din privire:”Am tinut cat am putut dar a fost degeaba…” Asa m-am indragostit eu de mitzucul meu.

De ce Stanford? Pai a ajuns la adapost cu inca doi fratiori pe care i-au numit Harvard si Yale. Ne-a placut cum suna si am hotarat sa-i pastram numele. Ne gandim ca intr-o zi va ajunge “mare”.

Geamantanul cu ganduri » animalutul meu drag

O poveste cu prima pisicuta iubita

O poveste cu-n pisic