Sydney in orele crude ale diminetii. G’day,mate!
Un aeroport ca toate aeroporturile internationale, nici prea frumos, nici urat.
Curat.
Aglomerat.
Eficient, comod, organizat.

E ora 8 dimineata in tara cangurilor.
Duminica.
Strazile sunt pustii.
Atat de pustii ca orasul pare abandonat.

Un centru frumos.
Cosmopolitan.
Sky-scrapers pe ici pe colo, chiar numai cat sa te faca sa simti ca ai calcat in metropola, dar sa-ti lase loc si de putina istorie.

Curiozitatea se ia la tranta cu oboseala si invinge. Dupa un mic dejun intr-o cafenea retrasa modest pe o alee cu magazine, plecam la plimbare incercand sa tinem somnul la distanta pana la orele serii. Un parc intins si primitor chiar la capatul sirului de Gucci-sme, Vuiton-isme, si Prada-isme. Uite si o catedrala cu o arhitectura asa cum imi place mie, cu iz de vechi, de authentic, incadrata indraznet de cativa copaci grosi, impunatori, abia inmuguriti de trezirea primaverii.

E primavera in Sydney.
Una blanda, calda, ce lasa loc doar de un sfeteras la vreme de seara.
Lalele si narcise la colt de strada.
Ne asezam pe o banca in parcul Hyde. Admiram linistit fantanita arteziana cu elemente care cu siguranta inseamna ceva. Scot rapid ghidul. Se numeste Archibald Fountain si a fost donata in 1932 Australiei pentru contributia la World War I in Franta.
Deja ma simt mai bine.
Ma incearca o senzatie de… acasa… de Europa…
Admiram linistit fantana, forfota turistilor care se aduna, cate o pasare mai ciudata ochiului nostru, si ne cuprinde o moleseala placuta care lungeste minutele si ne imbie la lene.

Imi place Sydney!
Combinatie interesanta de grandoare si mediu corporate a unui New York fara aglomeratie si gunoaie, cu arhitectura Georgiana a Washingtonului, cu excentricitatea San Francisco-ului, cu cafenele si terasele Vienei.

Un oras al contrastelor. Fatade vechi continuate armonios cu designuri ample, moderne, luxoase, printre care serpuieste futuristic monorail-ul suspendat.

Look right!
Look left!
De mare ajutor inscriptiile de pe sosea desi, chiar si asa, traversatul strazii s-a lasat cu ceva durere de cap si situatii confuze.

Un oras al costumelor cu cravata si pantofi de piele asortati la servieta eleganta, foarte business oriented, iti da impresia de lume buna,  de afaceri latente mocnind prin cladirile somptuoase. La polul opus: turistul! Casual, colorat, galagios. Forfota si totusi atat de multa liniste. In aer pluteste un soi de relaxare, de aerisire, de altfel…

M-a oprit pe strada o australianca. Draguta, joviala. Rade si imi spune ceva din care reusesc sa desprind cateva cuvinte: “You are so pregnant!” Ma dau un pas inapoi si ma uit confuz la abdomenu-mi care nu mai e adolescentin ce-i drept, dar nici loc de complimente maternale nu lasa. Tipa continua sa ma congratuleze, si rade, si debordeaza o veselie contagioasa, timp in care eu zambesc tamp si incerc disperat sa decodez mesajul. Aflu ca “so pregnant” era de fapt “so bright” si ma umflu in pene de bucurie cand realizez ca australianca mea ma gaseste radianta, glowing in appearance ,si ghiceste rapid ca sunt din California … dupa accent. Ca sa vezi! Si eu care credeam ca inca mai aduc a roman emigrantizat. Incheiem discutia cu un “high5” si un salut cu “mate” in coada si ne vedem fiecare de treaba.

Ha! Am gasit cuvantul potrivit!
Effortless!
Asa as descrie atmosfera din Sydney.
Simplu! Locul asta nu e foarte diferit de alte orase mari si totusi atat de diferit.

Ma surprinde cat de mult imi lipseste stilul European dupa ce ma lovesc la tot pasul in metropola de o cultura a vestimentatiei si siluetei, de detalii de bun gust, de elementul interesant, de jazz-ul din baruri si terasele aglomerate la vreme de seara, de solo-ul saxofonului la colt de strada, de ambianta cafenelelor cochete cu produse bune de patiserie si gourmet. Ma bucur sa vad kilometrii pe ora si batranul kilogram insotit de fratele litru, recunosc rapid brandurile de ciocolata germana si olandeza, si imi umplu traista cu deodorante Dove si Nivea, pentru care conduc o ora in California sa le pot achizitiona la suprapret de la o tanti cu magazin nemtesc.

Opera din Sydney! Opera din Sydney! Am repetat obsedant cuvintele astea acasa, inainte de plecare, si ma incercau fiori de emotie imaginandu-ma in fata cladirii iconice si atat de incarcata de simbol turistic, undeva pe harta lumii, pe un continent indepartat. M-a incercat aceiasi emotie cand in prima seara am dat fuga in portul Sydney si ne-a aparut in fata ochilor, alba, distinsa, importanta, cu stilul modern expressionist, cu acoperisul in forma de scoica atat de inconfundabil proiectat de Utzon.

Ma bucur ca emotia nu se termina aici. Avem bilete la opera.
La Boheme!
Cladirea in noapte e la fel de frumoasa.  Somptuoasa. Luminata ca pentru eveniment cu semnatura Puccini.
In interior insa, fascinatia se pierde gradual.
O angajata amabila ne indruma catre un coridor ce duce spre sala de spectacol.
Nimic prea maiestuous. Niste banchete simple, pereti goi, cateva lampi modeste.
Asteptam sa se deschida usile. Cand asta se intampla, patrundem in sala.
Portocalie!
Scaune de lemn deschis la culoare cu tapiterie portocalie. Rigide si inguste, lasand impresia de naveta spatiala.
Unde sunt candelabrele somptuoase din imaginea proiectata in mintea mea? Si comfortul fotoliului de opera?
Ma scutur si incerc sa fiu cat mai putin snoaba, dar mi-e greu. Opera din mintea mea trebuie sa vina cu aerul de distins.
La Boheme in scaune de avion!
Deasupra scenei cade greu o draperie rosie. Ma gandesc ca asta e de bine, dar dupa ce fac cativa pasi mai spre centru, vad titlul La Boheme imbracat in paiete si luminite de club. Strang din buze, ma inghesui in scaun si ma pregatesc sa absorb vocile lui Rodolfo, Mimi si Musettei.
Spectacolul se dovedeste pe masura, o prestatie de buna calitate, daca imi poate fi permis sa-mi exprim opinia neavizata de amator si consumator de gen.
La iesire ma opresc in fata cladirii.
Opera din Sydney! Opera din Sydney!
Afara ploua!
E albastra acum. E la fel de frumoasa. In urechi persista aria lui Rodolfo, dar ceva parca nu mai e asa de intens.
Sa fie scaunele de vina?

Nu stiu daca e ceva ce ii lipseste acestui colt indepartat de lume. La dreapta se ridica simbolic si iconic, cum ziceam, cladirea operei atat de mediatizata in portul ei alb simbolizand panzele unui vapor batute de vanturi. Mai pe stanga dai cu ochii de un pod simplu dar atat de special in simplitatea lui, care rasare cu un soi de grandoare combinata cu un desen naiv sa complecteze peisajul. Cativa pasi mai incolo e forfota orasului,  surprinzator de gol si fascinant de complex si interesant. Peste toate vegheaza atent oceanul si porturile, si plajele, si falezele, si parcurile de o perfectiune edenica, si ferryboat-urile pentru commute si placeri turistice, si gradinile chineze, si nelipsitul China Town.

Am luat vaporul catre plaja Manly.
Jumatate de ora din portul Sydney.
$13 dus-intors.
La destinatie, un orasel de plaja.

O multime de restaurante si street vendors. Plaja face un ocol dupa care dispare pe neobservate intr-o scena cu roci si scoici, si un peisaj de vis. Ma asez pe o roca, sfidant valurile si uitand de mine. Imi revin dupa vreo ora si pornesc mai departe in cautare de alte senzatii cu miros de alge. La capat de coasta o plaja micuta, discreta, cateva restaurante rustice, cativa oameni imprastiati pe la umbra.

Ma odihnesc pe o banca si savurez o danish cu caise. Parca scoasa de la mama din cuptor.
Si un sausage roll care imi aduce aminte de merdenele cu carne din copilarie.
Adie briza, nu e foarte cald.
Liniste si calm.
Intr-un tarziu ma uit sa vad la ce ora e urmatorul ferryboat si constat placut ca e unul la fiecare jumatate de ora. No stress, no hurry, no rush. Plec atunci cand imi face placere.

Sushi cu pui si cu salata cu maioneza. Hmm! Nu tocmai pe placul meu si al papilelor mele gustative pregatite de un atac irezistibil de sushi bun, cu peste proaspat. Incercam totusi un sushi boat, ne declaram mediocru satisfacuti si acceptam experienta ca pe o provocare.

Lumea ma intreaba daca am vazut canguri si daca am mancat crocodil.
Da, am vazut canguri.
Nu, nu am mancat crocodil. Trebuia?
Cangurii i-am vazut la gradina zoologica  unde am ajuns dupa o calatorie de o ora cu ferryboat-ul.
Am vazut si lemuri, si diavoli tasmanieni, si koala, si niste struti, si meerkats, si evident ca n-au lipsit nici clasicele feline, elefanti, urangutani si chiar caprite catarate decorativ pe stancile din dotare. Asadar, experienta mea in materie de marsupiala australiana s-a limitat la vederea animalului pe viu la zoo, si (urasc sa declar asta) la o modesta si fugara interactiune culinara materializata intr-o pizza cu carne de kangaroo. I still feel guilty!

Sydney – o locatie atragatoare.

Nu mi-ar displace sa traiesc acolo.
Sper sa am ocazia sa mai pun piciorul pe continentul australian,  sa trec mai departe de limitele orasului, undeva departe, in grassland si deserts.

Dupa 7 zile, nu pot decat sa spun:

“Aussies are ace, mate!”

(mai multe imagini din Sydney in galeria de poze)

In urma cu 5 ani intram pentru prima data in libraria americana. Si, in loc de o tanti suparata ca trebuie sa puna la o parte macrameul si sa insface un dictionar de pe raft, o guma de sters sau o pasta de pix, pe care sa ti le ofere plictisit si sictirit, am dat de un … univers nou. Un univers cu sute de amatori de carte si sute de rafturi imbracate in mii de volume,  cu comfort, acces simplu, curiozitate, invitatie la popasuri lungi printre litere, emanatie de bine si diversitate, toate invaluite in miros de cafea si cerneala tipografica. Am invatat rapid ca placerea de a descoperii iti e acolo, la indemana, in mormanul pe care il cladesti pe mocheta, intr-un colt, in timp ce-ti faci loc cu picioarele sub tine in fotoliul vechi de piele scrijelita, si tragi mai aproape cana de cafea buna si uiti de tine, pe fundalul tacanitului de taste ale laptoapelor si forfotei participante la experienta si te trezesti tarziu, multumit, mirosi inca odata intre coperti si pleci cu promisiunea sa revii si sa descoperi alte coperti, mirosuri si senzatii, intr-o alta duminica cu nori.

Store closing

Acum Borders se inchide. Raman alte librarii sa infrunte setea consumatorului de carte, dar e doar o chestiune de timp pana si acelea ii vor urma. Tableta Kindle si-a facut intrarea triumfator si a adus omului, ancorat la o societate atat de logica si tehnologica, salvarea practica de la procesul invaziei cartilor care ocupau atat de amentintator si spatial locuintele noastre.  Dar ea a adus inevitabil si moartea unei experiente autentice, a unui tablou cu personaje frumoase, curioase, preocupate, pierdute in ele insele, intr-o lume buna, cu mister, fictiune, stiinta, adunate toate la picioare intr-un colt pe mocheta, langa o cana de cafea si o tona de emotie si curiozitate, in care fosnetul, forfota, si tacanitul tastelor laptopului nu conteaza. Everything must go! Ce mai ramane? Rafturi goale, inlocuite de ecrane digitale, fara miros, fara senzatie, doar o invitatie la o lume pustie, de plastic, prea la indemana ca sa mai starneasca vreo emotie.

Dar pe principiul “nu te aseza prea comfortabil ca acusi plecam“, iaca ca ne bate nordul la usa si ne da vietile peste cap cu un job de nerezistat si de nerefuzat. Cine o fi pus carciuma-n drum si gugalu’ la mama lui naiba, nu stiu!
Acum ce-i de facut? Ca mie acolo nu-mi place! Dar lui, DA!
Si fie el gugalu’ mare si tare, dar nici de el nu-mi prea place ca a venit cu tentatii si obsesii, si drame, si plecari lungi si importante, si fara vreo ancorare prea curanda la vreun port rational, familial sau marital.

La nord e bine, nimic de zis. Am vizitat Bay Area si faimoasa vale siliconizata de prea multe ori pana acum ca sa mai ramana vreun dubiu cum ca nu e de bine pe acolo. E bine.  E cu resurse, e cu diversitate si intelectualitate, si societate si sobrietate, si ceva  mai multa elegantete decat aici la noi … la tara, in sud, unde pui slapu’si pantalonasul scurt si dai iama la ocean amestecandu-te printre “taranii” de surferi negrii de soare, arsi de vant si de valuri, si nu-ti pasa de nimic. La nord trebuie sa-ti pese, sa-ti pese de atat de multe ca devine obositor.
Pai tu nu intelegi ca e gugal???
GUGAL, GUGAL dar cu sudul cum ramane?

Recent, mi s-a facut pofta de balet. Si tot recent, cu ocazia asta, m-am alaturat altor consumatori de eveniment cu staif, intr-o sala de teatru de pe plan local, fara prea multe pretentii, dar suficient de ornata cultural cat sa ma faca sa ma simt bine in pielea mea si in tolul festiv pe care l-am impus ca regula de baza. Pe cand imi savuram simandicos paharul de sampanie servit in foaier si ma infoiam in pene de multumire la gandul cabriorelor ce aveau sa se petreaca pe scena, ma loveste brusc imaginea consumatorului de arta american: cateva cucoane care s-au straduit sa puna rochita de seara dar au uitat (deliberat probabil) sa o calce mai intai; niste college students cu apetit pentru arta si blugi atarnand in partea dorsala, tricou cu surfing si nelipsita palarie la care au adaugat elegant si o cravata; cativa reprezentati ai sexului masculin, care au facut efortul de a pune jacheta de la costum dar si-au pierdut elanul chiar inainte de schimbarea blugului albastru si baschetilor albi; niste copii care alergau prin multime in cizmele lor UGGS si pantaloni scurti vocalizandu-si ascutit nerabdarea, si peste toate astea trona zgomotul de rontaiala a alunelor si snacks-urilor in pungi fosnaitoare. But it’s California!

Am un sentiment de déjà-vu si imi vine in minte imaginea dezolanta de dupa spectacolul “Fantoma de la Opera” din Vegas, cand sub lumina  somptuoaselor candelabre aprinse la sfarsit de poveste, mi s-a desfasurat sub privire o lume terna, a ambalajelor goale, popcorn si sticle de plastic, generos imprastiate pe podea, semn ca el, consumatorul, a fost multumit si satisfacut. But, it’s Vegas!

Si inapoi la California. Din pacate nici macar coregraphia stimabilului Arthur Saint-Léon si prezenta prim balerinei din New York, nu i-au convins pe concetatenii mei californieni sa renunte la flip-flopsi, treininguri si blugi.

Sunt americanii fara clasa?
Nu stiu, ca nu mai stiu cum se masoara “clasa” asta.

Pe vremea cand mergeam in Romania pe la teatru, opera si alte evenimente de gen, eram inconjurata de oameni “cu clasa”. Dar clasa asta se pierdea rapid imediat la iesire, odata cu imbulzeala si incapatanarea de a ajunge primul la garderoba, si mai apoi primul la masina care astepta cuminte in parcare in loc strategic, asa incat sa se poata usor identifica cu proprietarul de drept. Cu cat mai de clasa masina, cu atat mai mare graba si mai pasionala imbranceala. Mai era si parfumul imprastiat generos prin sala, in diferite tendinte, izuri si arome, posetele si pantofii care mai de care mai competitive si cu personalitate mai puternica, menite sa sublinieze clar si fara dubii cine e pe val si cine mai are de invatat cum e cu “clasa” asta.

Cum spuneam mi s-a pus asa de o lene proverbiala si de toata jena in ultimele zile, de cand mama a preluat toate initiativele de curatare, improspatare, desprafuire si redecorare a domiciliului iar tata s-a bagat in sculele lui Bebeloi si le-a gasit la toate cate o intrebuintare zilnica si de bun simt. Eu si cu matul din dotare ne-am retras intr-o placuta abstinenta intr-un colt al casei unde toarcem ganduri si adulmecam miresmele si miasmele ce au cuprins spatiul locuibil al asezarii noastre.

Mama nu intelege de ce vecina din dreapta nu da si ea un “buna ziua!” acolo ca pare fata tanara si educata dar se infoaie de placere cand sotul impricinatei ii zambeste larg si o “hello”-uieste asa cum se cuvine. Si mirarile continua. Mi-e greu sa explic de ce nu e acolo un chiosc mic langa casa noastra de unde sa luam ca tot omul o paine, o drojdie sau un ou daca nevoile o cer. Incerc sa o conving pe mama ca, desi cashier lady la magazin ii zambeste larg si ii face toate urarile de bine, nu are nevoie de reteta ei de supa de gulii. Dezbatem apoi problema cainilor impinsi in carucioare pentru patrupede, a fatucilor imbracate in treininguri prin mall, a trotuarelor pustii si de ce n-am si eu un dulap unde sa tin ceapa si cartofi.

Eu nu stiu de ce mi se mai zgandare coarda sensibila la astfel de experiente rutiere, dupa ce am trait pulsul strazii in Ro. Dar m-a afectat, spun drept!

Obsesia Lexus-ului! In parcarea scolii unde cu truda si cu ciuda (despre asta vorbim alta data) dascalesc se aliniaza in fiecare dimineata cel putin 30 de bucati din mai sus mentionatul brand automobilistic, in diferite forme si marimi. Deh, parinti cu dare de mana si spatioase buzunare…care se inscriu cuminti in lungul si plictisitorul sir lexuistic, mai neoriginal decat un guturai in plina iarna. De ce?,imi zic. Daca ar fi sa-mi iau acum masina de bani multi, jur pe drapel, nu mi-as lua Lexus. Sedan-ul vine cu un iz de batranete iar SUV-ul ma scoate din sarite cu aripioara aia aerodinamica si deloc simpatica ce se doreste a incheia cu mandrie designul masinii. Nu prea e loc de  personalitate si nici de clasa. No offence posesorilor! Si nu, nu mi-e ciuda! Daca alatur “bani multi” cu “masina” imi iese acolo de un BMW, de un Audi, de un VW sau chiar si de un Mercedes, daca e facut la tara lui de bastina. Dar lexusisti o stiu pe a lor. E o conditie sociala care iti permite sa tii nasul ridicat sus, sus de tot si sa ti se para ca adulmeci un ozon filtrat de impuritati.

Un alt “must have” ale meleagurilor astora sunt aparatele dentare pentru copii. Nu vreau nici sa fiu rautacioasa si nici sa-mi manifest ignoranta fata de obiectul cu pricina dar, cand intr-o clasa de 15 elevi, 9 poarta aparate dentare incepi sa te cam intrebi ce-o fi asta? Ca de-ar fi acolo o suta, doua de dolari, ai zice, de ce nu? Salutabila grija mamicilor ca fiecare dintisor sa creasca drept ca bradul si la locul lui. Dar cand parintii scot din buzunarelele lor intre 4 mii si 10 mii de dolarei pentru accesoriul de lux, nu poti sa nu te uiti ca prostul in gura odraslei si sa te intrebi ce exact e de reparat acolo ca toate par a fi la locul lor.  Repede esti informat ca e, de fapt, pentru un dintisor care nu e la vedere si care e putin inclinat spre ceva ce eu as numi normalitate. Dar ce nu face o mama pentru un zambet de mii(lioane)?

Ma duc la gym.  Uneori de 5 ori pe saptamana, alte ori nu trec cu lunile pe acolo. Dar de fiecare data, la gym, apar ele. Frumoase, blonde, zvelte, un maieut ce abia, abia acopera sani voluptosi, un pantalonas scurt, mulat si cu vedere la chilotelul cu grija asortat cu dunga de la bascheti. Fatucile astea sunt magie curata. Nu transpira, nu li se pleosteste parul, nu se scurge rimelul generos aplicat,glosul nu se sterge, isi incheie exercitiul proaspete si mai aranjate ca pentru un eveniment cu covorul rosu.

Imi propun sa dezleg misterul si le urmaresc sa vad cum fac si de ce eu ies de acolo intodeauna ca dupa o zi de tras la plug. Frumoasele se plimba mai intai prin sala, pun ochii pe flacai acoperiti de muschi si isi incep exercitiile de incalzire care mie imi par a nu semana deloc cu cele ce precedau antrenamentele tovarasului Heisman, profu’ de edufiz din liceu. Picioare desfacute larg, sani scosi la inaintare, guma mestecata zgomotos si plescaitor pentru stretching-ul maxilarelor si atragerea atentiei. Cand in sfarsit asta se intampla, divele ridica usor pantalonasul pe soldul stang si il trag in jos pe soldul drept cu grija sa ramana suficienta fesa la vedere si asisderea dungulitza de la chilotel. Apoi se catara pe treadmill-uri unde scot din vuitoane, aifoane si bleckberiuri, isi suna prietenele si le anunta ca sunt, vai draga, la sala dupa care rad zgomotos si definitiveaza planuri de weekend plescaind si facand baloane, timp in care  ceva mai incolo asteapta la coada vreo 5 bieti “plugari” doritori de o masinarie datatoare de sudoare autentica.

In sfarsit divele termina de vorbit la telefon dupa care isi aduc aminte ca le trebuie ceva de citit pe perioada actului de fortare fizica si ‘telectuala si, deci, se indreapta catre sertarelul unde se afla de obicei reviste uitate si purtate de alte dive. In drum inapoi  isi aduc aminte de alte si alte telefoane care se lungesc pe toata durata sedintei mele de 30 de minute din care eu ies amarata ca vai de lume iar ele invingatoare. Si la puncte, si la calorii.

Grocery stores. Sau mai pe romaneste, alimentarile noastre, daca alimentarile din Romania ar comercializa …de toate. Mie alimentarile astea americanesti nu-mi prea plac, sa o zic pe-a dreapta, nu ma satisface ce-i de gasit acolo desi e de gasit de toate. Painea e acra  dar lumea o cumpara ca, cica, e sourdough si asta e de bine. Mustarul e dulce, salamurile sunt fara gust sau fara gust din asta de l-am adus eu cu mine, nu gasesti un pastarnac , rosiile sunt serbede iar piersicile se putrezesc la mijloc dupa 2 ore de la cumparare.

Si alimentari din astea la tot pasul.

Sa spun ca o fi din pricina ca sunt ieftine, nu pot. Pentru ca nu sunt! Dar,mi-am zis, poate ca trebuie ridicata stacheta, preturi si mai mari, calitate ceva mai buna. Am gasit niste alimentari cu preturi foarte mari si eticheta “organic” generos imprastiata prin tot magazinul. Sanatos, nimic de zis. Bun? Discutabil. Magazinul plin de cuconitze impachetate in taioare cu pretentii coborau din masini de lux sa-si achizitioneze iaurtelul organic fara de care nu se poate face fata cum se cuvine mediului corporate. Recunosc, aici piersicile miroaseau a piersica si nu pareau a abandona lupta la trei ore de la mutarea lor de pe raft. Dar chiar si asa, alimentara asta nu mi-a facut decat impresia unui loc in care cumperi cu bani multi ceva ce ti s-ar cuveni pe o suma mai aproape de realitate. De realitatea mea… ca la realitatile altora nu ma bag. Am dat cateva raite prin magazin dar fara succes. Nu am reusit sa-mi conving neuronul responsabil cu satisfactia personala nicidecum. Iar eu cand vad cate o duduie  ca cere de 10 ori sa guste din 7 feluri de branza ca nu se poate hotari care face casa mai buna cu dispozitia ei din aceea seara, ma apuca asa un dor de oameni normali.  Si asa ajung la alimentari de cartiere normale, cu masini normale unde painea , fie ca e coapta de vreun Hispanic sau de vreun Asiatic, e paine. Buna, crocanta si pufoasa cu miros de cuptor si coaja rumena. Salamul e de bun gust, legumele si fructele, chiar daca nu sunt polishate si aranjate in linie si mai au cate un nod sau o pata, si rascolesti in lada dupa aia de ti-o place mai tare, sunt proaspete si nu aduc a material poliuritanic. Si nici o duduie nu plescaie nemultumita din buze ca “baiatul de mingi” al magazinului nu i-a carat branza si iaurtul la decapotabila.