Geamantanul cu ganduri Rotating Header Image

Tara cea mai grozava din lume

“Nu e cea mai grozava tara din lume, profesore! Asta e raspunsul meu.”
“Vrei sa spui…”
“Da!”
“Hai sa dezvoltam putin…”

“Bine. Sharon, NEA este ratata. Conteaza pe fiecare penny din salariul nostru, dar te loveste de cate ori vrea. Nu costa bani, costa voturi! Costa timp de antena si spatiu de articol. Stii de ce oamenii nu-i plac pe liberali? Pentru ca pierd! Daca liberalii sunt atat de al dracului de destepti, cum se face ca pierd blestemat de INTODEAUNA!?! Si…cu o fata senina, ai sa le spui studentilor tai ca America e atat de radiant de uimitoare incat suntem unicii in lume care avem libertate? Canada e o tara libera. Japonia e o tara libera. Marea Britanie, Franta, Italia, Germania, Spania, Australia, Belgia au libertate! 207 state suverane in lume, 180 din ele sunt LIBERE! Si tu, fatuca cu organizatia studenteasca – yeah – daca accidental vei intra vreodata intr-o cabina de vot, e bine sa stii cateva lucruri, iar unul din ele e ca, nu exista absolut nici un argument care sa sprijine afirmatia conform careia suntem cea mai grozava tara din lume! Suntem pe locul sapte la nivelul de educatie, pe locul 27 la matematica, pe 22 la stiinte, 49 la longevitate, 178 in mortalitatea infantila, pe locul trei in venitul mediu pe familie, pe locul patru in forta de munca, si tot locul patru in exporturi.  Suntem in fruntea clasamentului in lume doar la trei categorii: numarul de puscariasi pe cap de locuitor, numarul de adulti care cred ca ingerii sunt reali, si costurile cu inarmarea, unde am cheltuit mai mult de cat 26 din tarile care urmeaza pe lista la un loc, din care 25 ne sunt aliate.  Nimic din toate astea nu sunt vina unui student de colegiu de 20 de ani, dar esti fara dubiu membra a celei mai PROASTE. GENERATII. VREODATA!!! Deci, cand ma intrebi ce ne face pe noi cea mai grozava tara din lume, habar n-am despre ce dracu vorbesti!!! Parcul Yosemite?!”

“Cu siguranta am fost grozavi candva… Am stat demni in fata  ceea ce a fost corect! Am luptat pentru principii morale si am emis si anulat legi pe considerente morale. Am purtat razboaie impotriva saraciei, nu a oamenilor saraci. Ne-am sacrificat, ne-a pasat de vecinii nostri, am facut ceva  pentru lucrurile in care am crezut si nu ne-am batut cu pumnul in piept. Am construit lucruri mari, am progresat tehnologic inimaginabil, am explorat universul, am vindecat boli, am cultivat cei mai mari artisti ai lumii si cea mai grozava economie. Am ajuns la stele si ne-am comportat ca oameni. Am aspirat catre inteligenta, nu am minimalizat-o, si nu ne-am simtit inferiori pentru asta.  Nu ne-am identificat cu cei pe care i-am votat ultima data si nu ne-a fost frica. Si am fost capabili de a fi toate acestea si de a face toate aceste lucruri pentru ca am fost informati. De catre oameni mari, oameni pe care i-am respectat. Primul pas in rezolvarea oricarei probleme este recunoasterea ca exista o problema -  America nu mai e cea mai grozava tara din lume! Suficient?”
Will McAvoy (Jeff Daniels) in The Newsroom

Voilà!

That’s what makes Paris, Paree

(poze in galeria de poze)

2

G’day, mate!

14 ore de zbor. Fara escala.

Sydney in orele crude ale diminetii. G’day,mate!
Un aeroport ca toate aeroporturile internationale, nici prea frumos, nici urat.
Curat.
Aglomerat.
Eficient, comod, organizat.

E ora 8 dimineata in tara cangurilor.
Duminica.
Strazile sunt pustii.
Atat de pustii ca orasul pare abandonat.

Un centru frumos.
Cosmopolitan.
Sky-scrapers pe ici pe colo, chiar numai cat sa te faca sa simti ca ai calcat in metropola, dar sa-ti lase loc si de putina istorie.

Curiozitatea se ia la tranta cu oboseala si invinge. Dupa un mic dejun intr-o cafenea retrasa modest pe o alee cu magazine, plecam la plimbare incercand sa tinem somnul la distanta pana la orele serii. Un parc intins si primitor chiar la capatul sirului de Gucci-sme, Vuiton-isme, si Prada-isme. Uite si o catedrala cu o arhitectura asa cum imi place mie, cu iz de vechi, de authentic, incadrata indraznet de cativa copaci grosi, impunatori, abia inmuguriti de trezirea primaverii.

E primavera in Sydney.
Una blanda, calda, ce lasa loc doar de un sfeteras la vreme de seara.
Lalele si narcise la colt de strada.
Ne asezam pe o banca in parcul Hyde. Admiram linistit fantanita arteziana cu elemente care cu siguranta inseamna ceva. Scot rapid ghidul. Se numeste Archibald Fountain si a fost donata in 1932 Australiei pentru contributia la World War I in Franta.
Deja ma simt mai bine.
Ma incearca o senzatie de… acasa… de Europa…
Admiram linistit fantana, forfota turistilor care se aduna, cate o pasare mai ciudata ochiului nostru, si ne cuprinde o moleseala placuta care lungeste minutele si ne imbie la lene.

Imi place Sydney!
Combinatie interesanta de grandoare si mediu corporate a unui New York fara aglomeratie si gunoaie, cu arhitectura Georgiana a Washingtonului, cu excentricitatea San Francisco-ului, cu cafenele si terasele Vienei.

Un oras al contrastelor. Fatade vechi continuate armonios cu designuri ample, moderne, luxoase, printre care serpuieste futuristic monorail-ul suspendat.

Look right!
Look left!
De mare ajutor inscriptiile de pe sosea desi, chiar si asa, traversatul strazii s-a lasat cu ceva durere de cap si situatii confuze.

Un oras al costumelor cu cravata si pantofi de piele asortati la servieta eleganta, foarte business oriented, iti da impresia de lume buna,  de afaceri latente mocnind prin cladirile somptuoase. La polul opus: turistul! Casual, colorat, galagios. Forfota si totusi atat de multa liniste. In aer pluteste un soi de relaxare, de aerisire, de altfel…

M-a oprit pe strada o australianca. Draguta, joviala. Rade si imi spune ceva din care reusesc sa desprind cateva cuvinte: “You are so pregnant!” Ma dau un pas inapoi si ma uit confuz la abdomenu-mi care nu mai e adolescentin ce-i drept, dar nici loc de complimente maternale nu lasa. Tipa continua sa ma congratuleze, si rade, si debordeaza o veselie contagioasa, timp in care eu zambesc tamp si incerc disperat sa decodez mesajul. Aflu ca “so pregnant” era de fapt “so bright” si ma umflu in pene de bucurie cand realizez ca australianca mea ma gaseste radianta, glowing in appearance ,si ghiceste rapid ca sunt din California … dupa accent. Ca sa vezi! Si eu care credeam ca inca mai aduc a roman emigrantizat. Incheiem discutia cu un “high5” si un salut cu “mate” in coada si ne vedem fiecare de treaba.

Ha! Am gasit cuvantul potrivit!
Effortless!
Asa as descrie atmosfera din Sydney.
Simplu! Locul asta nu e foarte diferit de alte orase mari si totusi atat de diferit.

Ma surprinde cat de mult imi lipseste stilul European dupa ce ma lovesc la tot pasul in metropola de o cultura a vestimentatiei si siluetei, de detalii de bun gust, de elementul interesant, de jazz-ul din baruri si terasele aglomerate la vreme de seara, de solo-ul saxofonului la colt de strada, de ambianta cafenelelor cochete cu produse bune de patiserie si gourmet. Ma bucur sa vad kilometrii pe ora si batranul kilogram insotit de fratele litru, recunosc rapid brandurile de ciocolata germana si olandeza, si imi umplu traista cu deodorante Dove si Nivea, pentru care conduc o ora in California sa le pot achizitiona la suprapret de la o tanti cu magazin nemtesc.

Opera din Sydney! Opera din Sydney! Am repetat obsedant cuvintele astea acasa, inainte de plecare, si ma incercau fiori de emotie imaginandu-ma in fata cladirii iconice si atat de incarcata de simbol turistic, undeva pe harta lumii, pe un continent indepartat. M-a incercat aceiasi emotie cand in prima seara am dat fuga in portul Sydney si ne-a aparut in fata ochilor, alba, distinsa, importanta, cu stilul modern expressionist, cu acoperisul in forma de scoica atat de inconfundabil proiectat de Utzon.

Ma bucur ca emotia nu se termina aici. Avem bilete la opera.
La Boheme!
Cladirea in noapte e la fel de frumoasa.  Somptuoasa. Luminata ca pentru eveniment cu semnatura Puccini.
In interior insa, fascinatia se pierde gradual.
O angajata amabila ne indruma catre un coridor ce duce spre sala de spectacol.
Nimic prea maiestuous. Niste banchete simple, pereti goi, cateva lampi modeste.
Asteptam sa se deschida usile. Cand asta se intampla, patrundem in sala.
Portocalie!
Scaune de lemn deschis la culoare cu tapiterie portocalie. Rigide si inguste, lasand impresia de naveta spatiala.
Unde sunt candelabrele somptuoase din imaginea proiectata in mintea mea? Si comfortul fotoliului de opera?
Ma scutur si incerc sa fiu cat mai putin snoaba, dar mi-e greu. Opera din mintea mea trebuie sa vina cu aerul de distins.
La Boheme in scaune de avion!
Deasupra scenei cade greu o draperie rosie. Ma gandesc ca asta e de bine, dar dupa ce fac cativa pasi mai spre centru, vad titlul La Boheme imbracat in paiete si luminite de club. Strang din buze, ma inghesui in scaun si ma pregatesc sa absorb vocile lui Rodolfo, Mimi si Musettei.
Spectacolul se dovedeste pe masura, o prestatie de buna calitate, daca imi poate fi permis sa-mi exprim opinia neavizata de amator si consumator de gen.
La iesire ma opresc in fata cladirii.
Opera din Sydney! Opera din Sydney!
Afara ploua!
E albastra acum. E la fel de frumoasa. In urechi persista aria lui Rodolfo, dar ceva parca nu mai e asa de intens.
Sa fie scaunele de vina?

Nu stiu daca e ceva ce ii lipseste acestui colt indepartat de lume. La dreapta se ridica simbolic si iconic, cum ziceam, cladirea operei atat de mediatizata in portul ei alb simbolizand panzele unui vapor batute de vanturi. Mai pe stanga dai cu ochii de un pod simplu dar atat de special in simplitatea lui, care rasare cu un soi de grandoare combinata cu un desen naiv sa complecteze peisajul. Cativa pasi mai incolo e forfota orasului,  surprinzator de gol si fascinant de complex si interesant. Peste toate vegheaza atent oceanul si porturile, si plajele, si falezele, si parcurile de o perfectiune edenica, si ferryboat-urile pentru commute si placeri turistice, si gradinile chineze, si nelipsitul China Town.

Am luat vaporul catre plaja Manly.
Jumatate de ora din portul Sydney.
$13 dus-intors.
La destinatie, un orasel de plaja.

O multime de restaurante si street vendors. Plaja face un ocol dupa care dispare pe neobservate intr-o scena cu roci si scoici, si un peisaj de vis. Ma asez pe o roca, sfidant valurile si uitand de mine. Imi revin dupa vreo ora si pornesc mai departe in cautare de alte senzatii cu miros de alge. La capat de coasta o plaja micuta, discreta, cateva restaurante rustice, cativa oameni imprastiati pe la umbra.

Ma odihnesc pe o banca si savurez o danish cu caise. Parca scoasa de la mama din cuptor.
Si un sausage roll care imi aduce aminte de merdenele cu carne din copilarie.
Adie briza, nu e foarte cald.
Liniste si calm.
Intr-un tarziu ma uit sa vad la ce ora e urmatorul ferryboat si constat placut ca e unul la fiecare jumatate de ora. No stress, no hurry, no rush. Plec atunci cand imi face placere.

Sushi cu pui si cu salata cu maioneza. Hmm! Nu tocmai pe placul meu si al papilelor mele gustative pregatite de un atac irezistibil de sushi bun, cu peste proaspat. Incercam totusi un sushi boat, ne declaram mediocru satisfacuti si acceptam experienta ca pe o provocare.

Lumea ma intreaba daca am vazut canguri si daca am mancat crocodil.
Da, am vazut canguri.
Nu, nu am mancat crocodil. Trebuia?
Cangurii i-am vazut la gradina zoologica  unde am ajuns dupa o calatorie de o ora cu ferryboat-ul.
Am vazut si lemuri, si diavoli tasmanieni, si koala, si niste struti, si meerkats, si evident ca n-au lipsit nici clasicele feline, elefanti, urangutani si chiar caprite catarate decorativ pe stancile din dotare. Asadar, experienta mea in materie de marsupiala australiana s-a limitat la vederea animalului pe viu la zoo, si (urasc sa declar asta) la o modesta si fugara interactiune culinara materializata intr-o pizza cu carne de kangaroo. I still feel guilty!

Sydney – o locatie atragatoare.

Nu mi-ar displace sa traiesc acolo.
Sper sa am ocazia sa mai pun piciorul pe continentul australian,  sa trec mai departe de limitele orasului, undeva departe, in grassland si deserts.

Dupa 7 zile, nu pot decat sa spun:

Aussies are ace, mate!

(mai multe imagini din Sydney in galeria de poze)

Everything must go!

Se inchide Borders!
Libraria, si locul in care au luat nastere primele mele mirari si admirari aici in America.
Pai ce americanii citesc?!? Ca parca ne era intelegerea ca sunt prosti.

In urma cu 5 ani intram pentru prima data in libraria americana. Si, in loc de o tanti suparata ca trebuie sa puna la o parte macrameul si sa insface un dictionar de pe raft, o guma de sters sau o pasta de pix, pe care sa ti le ofere plictisit si sictirit, am dat de un … univers nou. Un univers cu sute de amatori de carte si sute de rafturi imbracate in mii de volume,  cu comfort, acces simplu, curiozitate, invitatie la popasuri lungi printre litere, emanatie de bine si diversitate, toate invaluite in miros de cafea si cerneala tipografica. Am invatat rapid ca placerea de a descoperii iti e acolo, la indemana, in mormanul pe care il cladesti pe mocheta, intr-un colt, in timp ce-ti faci loc cu picioarele sub tine in fotoliul vechi de piele scrijelita, si tragi mai aproape cana de cafea buna si uiti de tine, pe fundalul tacanitului de taste ale laptoapelor si forfotei participante la experienta si te trezesti tarziu, multumit, mirosi inca odata intre coperti si pleci cu promisiunea sa revii si sa descoperi alte coperti, mirosuri si senzatii, intr-o alta duminica cu nori.

Store closing

Store closing

Acum Borders se inchide. Raman alte librarii sa infrunte setea consumatorului de carte, dar e doar o chestiune de timp pana si acelea ii vor urma. Tableta Kindle si-a facut intrarea triumfator si a adus omului, ancorat la o societate atat de logica si tehnologica, salvarea practica de la procesul invaziei cartilor care ocupau atat de amentintator si spatial locuintele noastre.  Dar ea a adus inevitabil si moartea unei experiente autentice, a unui tablou cu personaje frumoase, curioase, preocupate, pierdute in ele insele, intr-o lume buna, cu mister, fictiune, stiinta, adunate toate la picioare intr-un colt pe mocheta, langa o cana de cafea si o tona de emotie si curiozitate, in care fosnetul, forfota, si tacanitul tastelor laptopului nu conteaza. Everything must go! Ce mai ramane? Rafturi goale, inlocuite de ecrane digitale, fara miros, fara senzatie, doar o invitatie la o lume pustie, de plastic, prea la indemana ca sa mai starneasca vreo emotie.

La nord de vointa mea

In timp ce marea majoritate a fostilor mei concetateni cu dor de duca au hotarat sa dea patria-muma pe o alta tarisoara cu promisiuni de mai bine, dar au avut grija sa ramana in vecinatate asa incat intoarcerea la obarsie sa fie temporar si spatial accesibila, eu am sarit ca prostu’ de pe un continent taman pe altul, ca daca tot era sa o fac lata, mi-am zis ca trebuie sa o fac si lunga. Mutatul asta in America nu a venit, asa cum ma asteptam, doar cu din alea de bine, ci mi-a dat o lectie cum ca departe de casa, e aventura la inceput si belea mai apoi. Asa ca m-am suparat si mi-am spus ca, macar acum, ma asez aici in sud de Californie, si ma descurc cum pot cu zboruri lungi de 12 ore atunci cand mi se face de-a ma intoarce la ai mei.

Dar pe principiul “nu te aseza prea comfortabil ca acusi plecam“, iaca ca ne bate nordul la usa si ne da vietile peste cap cu un job de nerezistat si de nerefuzat. Cine o fi pus carciuma-n drum si gugalu’ la mama lui naiba, nu stiu!
Acum ce-i de facut? Ca mie acolo nu-mi place! Dar lui, DA!
Si fie el gugalu’ mare si tare, dar nici de el nu-mi prea place ca a venit cu tentatii si obsesii, si drame, si plecari lungi si importante, si fara vreo ancorare prea curanda la vreun port rational, familial sau marital.

La nord e bine, nimic de zis. Am vizitat Bay Area si faimoasa vale siliconizata de prea multe ori pana acum ca sa mai ramana vreun dubiu cum ca nu e de bine pe acolo. E bine.  E cu resurse, e cu diversitate si intelectualitate, si societate si sobrietate, si ceva  mai multa elegantete decat aici la noi … la tara, in sud, unde pui slapu’si pantalonasul scurt si dai iama la ocean amestecandu-te printre “taranii” de surferi negrii de soare, arsi de vant si de valuri, si nu-ti pasa de nimic. La nord trebuie sa-ti pese, sa-ti pese de atat de multe ca devine obositor.
Pai tu nu intelegi ca e gugal???
GUGAL, GUGAL dar cu sudul cum ramane?

congrats mike

Socul si cultura

De cate ori ma satur de povestea nesfarsita a americanestilor, si atat de californiestilor papuci de plaja, blugi stramti pe picior terminati in tenisi cu capete de mort, a palariei asortate la ansamblul de mai sus, si a ochelarilor de soare cu rame fuchsia sau verde neon, ma apuc de scormonit dupa evenimente de … cultura, care sa ma transpuna in lumea aia “buna” cu tapiserie rosie pe scaune, rochita neagra si atat de neuzatii papucei cu toc si berete, de firma, uitati in cutie in fundul dulapului cam de pe vremea cand spusai “Da!” in fata ofiterului de stare civila.

Recent, mi s-a facut pofta de balet. Si tot recent, cu ocazia asta, m-am alaturat altor consumatori de eveniment cu staif, intr-o sala de teatru de pe plan local, fara prea multe pretentii, dar suficient de ornata cultural cat sa ma faca sa ma simt bine in pielea mea si in tolul festiv pe care l-am impus ca regula de baza. Pe cand imi savuram simandicos paharul de sampanie servit in foaier si ma infoiam in pene de multumire la gandul cabriorelor ce aveau sa se petreaca pe scena, ma loveste brusc imaginea consumatorului de arta american: cateva cucoane care s-au straduit sa puna rochita de seara dar au uitat (deliberat probabil) sa o calce mai intai; niste college students cu apetit pentru arta si blugi atarnand in partea dorsala, tricou cu surfing si nelipsita palarie la care au adaugat elegant si o cravata; cativa reprezentati ai sexului masculin, care au facut efortul de a pune jacheta de la costum dar si-au pierdut elanul chiar inainte de schimbarea blugului albastru si baschetilor albi; niste copii care alergau prin multime in cizmele lor UGGS si pantaloni scurti vocalizandu-si ascutit nerabdarea, si peste toate astea trona zgomotul de rontaiala a alunelor si snacks-urilor in pungi fosnaitoare. But it’s California!

Am un sentiment de déjà-vu si imi vine in minte imaginea dezolanta de dupa spectacolul “Fantoma de la Opera” din Vegas, cand sub lumina  somptuoaselor candelabre aprinse la sfarsit de poveste, mi s-a desfasurat sub privire o lume terna, a ambalajelor goale, popcorn si sticle de plastic, generos imprastiate pe podea, semn ca el, consumatorul, a fost multumit si satisfacut. But, it’s Vegas!

Si inapoi la California. Din pacate nici macar coregraphia stimabilului Arthur Saint-Léon si prezenta prim balerinei din New York, nu i-au convins pe concetatenii mei californieni sa renunte la flip-flopsi, treininguri si blugi.

Sunt americanii fara clasa?
Nu stiu, ca nu mai stiu cum se masoara “clasa” asta.

Pe vremea cand mergeam in Romania pe la teatru, opera si alte evenimente de gen, eram inconjurata de oameni “cu clasa”. Dar clasa asta se pierdea rapid imediat la iesire, odata cu imbulzeala si incapatanarea de a ajunge primul la garderoba, si mai apoi primul la masina care astepta cuminte in parcare in loc strategic, asa incat sa se poata usor identifica cu proprietarul de drept. Cu cat mai de clasa masina, cu atat mai mare graba si mai pasionala imbranceala. Mai era si parfumul imprastiat generos prin sala, in diferite tendinte, izuri si arome, posetele si pantofii care mai de care mai competitive si cu personalitate mai puternica, menite sa sublinieze clar si fara dubii cine e pe val si cine mai are de invatat cum e cu “clasa” asta.

Laissez-faire

Un restaurant Bouchon-esc, foarte pretentios, foarte frantuzesc, si foarte “cu moft”. Maitre d’ -ul afecteaza un accent puternic:
“Bonjour! Cu ce va pot ajuta?”
“Am dori o rezervare pentru doua persoane la ora 9.”
“Bien sur! Numele, s’il vous plait.”
“Francois.”
“Cum se scrie?”

California Dreaming

Mi-am adus parintii in vizita pe aste taramuri sa vada si ei nevazutul. S-au bucurat, s-au minunat, ca “nemaipomenit”, ca “nemaiauzit” dar “tot mai bine e acasa”. Pai de ce, mama? Tata, parca mai rapid asimilat, a rupt-o si pe engleza de cateva ori. Mama s-a luat la vorba cu femeia de serviciu a vecinei si chiar daca nici una nu intelegea graiul celeilalte au pus de-o barfa ca, pana sa ma ridic eu din letargia-mi ce ma cuprinse in aste zile, mama a intrat triumfatoare inauntru si m-a anuntat ca domnisoarica de da cu mopu’-n vecini are prieten cu firma in Constanta, desi ea e din San Salvador. Pai bine mama, de aia te-ai dus tu sa-mi scuturi presul de la usa, sa-ti faci prieteni de prin America Centrala?

Cum spuneam mi s-a pus asa de o lene proverbiala si de toata jena in ultimele zile, de cand mama a preluat toate initiativele de curatare, improspatare, desprafuire si redecorare a domiciliului iar tata s-a bagat in sculele lui Bebeloi si le-a gasit la toate cate o intrebuintare zilnica si de bun simt. Eu si cu matul din dotare ne-am retras intr-o placuta abstinenta intr-un colt al casei unde toarcem ganduri si adulmecam miresmele si miasmele ce au cuprins spatiul locuibil al asezarii noastre.

Mama nu intelege de ce vecina din dreapta nu da si ea un “buna ziua!” acolo ca pare fata tanara si educata dar se infoaie de placere cand sotul impricinatei ii zambeste larg si o “hello”-uieste asa cum se cuvine. Si mirarile continua. Mi-e greu sa explic de ce nu e acolo un chiosc mic langa casa noastra de unde sa luam ca tot omul o paine, o drojdie sau un ou daca nevoile o cer. Incerc sa o conving pe mama ca, desi cashier lady la magazin ii zambeste larg si ii face toate urarile de bine, nu are nevoie de reteta ei de supa de gulii. Dezbatem apoi problema cainilor impinsi in carucioare pentru patrupede, a fatucilor imbracate in treininguri prin mall, a trotuarelor pustii si de ce n-am si eu un dulap unde sa tin ceapa si cartofi.

California, o altfel de Romanie?!?

Ieri mi-a aratat un individ… degetul. Ala mijlociu, de se erecteaza in situatii de mitocanie maxima. Imi conduceam si eu linistit masina prin fata unui magazin cand cetateanul cu pricina mi-a taiat calea. Asa fara nici o atentionare, sa stiu macar sa ma dau la o parte. L-am claxonat, ca asta mi-a venit sa fac, si a scos pe geam un deget gros pe care mi l-a aratat cu un gest care trada experienta.

Eu nu stiu de ce mi se mai zgandare coarda sensibila la astfel de experiente rutiere, dupa ce am trait pulsul strazii in Ro. Dar m-a afectat, spun drept!