Ies pe veranda in dimineata asta si vad ca frunzele copacilor nu mai sunt asa de verzi. “Acusi vine toamna” imi zic, si astept sa ma treaca fiorul ala atat de cunoscut zilelor de vara pe terminate, inainte de inceperea scolii, cand frunzele incepeau sa pice si prunele invadau pietele impreuna cu prietenii lor strugurii si nucile si dovlecii de copt. Si diminetile se raceau si mama cauta caiete si coperti de plastic albastre. Acum a inceput scoala in California, asa pe nesimtite, fara pici cu ghiozdane cat casa in spate, fara emotie, fara iz de toamna. Picii sunt carati in SUV-urile mamicilor de unde coboara la destinatie impingand ghiozdane pe roti si iti povestesc, asa ca de prima zi de scoala, povesti de vacanta fara aroma de copilarie. A inceput scoala dar toamna n-a venit. Si nici nu va veni prea curand, indiferent cate frunze isi vor mai pierde culoarea.
Mancarea romaneasca versus mancarea americaneasca
M-a intrebat o prietena zilele trecute daca eu gatesc aici in America. I-am spus ca mai comit asta cate odata dar nu se intampla prea des. Nu stiu daca asta face din mine o femeie moderna sau, din contra, ma incadreaza la categoria “nu e gospodina”. Cert e ca, indiferent unde m-as situa, mie mi-e bine asa cum e. Daca o intrebati pe mama, v-ar spune hotarat ca asta nu se face, iar chipul i s-ar umbri cu gandul la grija cu care mi-a impachetat in bagaje retete de savuroase preparate care aveau sa fie reproduse in bucataria de peste ocean.
Deh, n-a fost sa fie!
Retetele cu pricina au ajuns intr-o lume noua, unde sunt intotdeauna alte lucruri mai importante de facut decat amestecatul in oala. Sigur ca mi se mai face dor de cate o ciulama sau un cozonac neaos romanesc, dar le anihilez repede cu bunatati autohtone. Acum o sa-mi sara la jugulara toti aparatorii de bucate traditional romanesti din care tagma cu mandrie faceam si eu parte pana nu demult. Cu parere de rau si iertaciunile de rigoare, domnilor si doamnelor, mancarea din Romania nu e cea mai grozava! E, indubitabil, delicioasa, ca-i a noastra, dar dupa ce treci prin bucataria japoneza, indiana, thailandeza si multe alte bucatarii de alte proveniente, incepi sa iti reconsideri pozitia fata de sarmaua bastinasa si te bucuri ca le poti oferi papilelor gustative senzatii de brand diferit.
Indignarea celor de acasa atinge cote paroxistice cand compari bucataria romaneasca cu mancarea de aici. Nu bucataria americana e cea cu care intra in competitie mancarea romaneasca, ci deversitatea bucatariei in America in general. Bucataria americana, in opinia mea, nu exista! Exista un soi de pornografie culinara cu eticheta SUA, in care curg sosuri, sfaraie grasimi, mierea se impreuneaza cu sunca, slanina cu ciocolata, fructe sunt scufundate in uleiuri incinse si mai apoi balacite prin siropuri lipicioase, intr-o orgie a gustului cu final orgasmic si atacuri de cord. Dar despre o autentica bucatarie americana nu se poate vorbi. In comparatie cu astea, mancarea romaneasca ia locul I. In comparatie cu bucataria din America in general (si repet, ma refer aici la varietatea de preparate de origini diferite care se intampla pe teritoriul acestei tari si NU la ceea ce am definit mai sus ca fiind bucatarie americana) mancarea din Romania, trebuie sa ma mai gandesc daca reuseste sa ocupe un loc pe podium.
La mare sau la ocean?
In vara asta m-am infuriat si am luat in serios statutul de ocupant de locuinta la 10 minute de ocean. Asa incat am reusit sa merg la plaja de vreo 5 ori. Mai mult decat in verile trecute. Cu bicicleta nu merg! Cu masina nu-i loc de parcare! Iar pe jos…nu se poate sau nu se face. Nu m-am umplut de aere dar pur si simplu aici lumea nu merge pe jos. E, asa o regula nescrisa pe care ti-o insusesti rapid ca sa nu faci nota discordanta. Si, de ce sa nu recunosc, e comfortabil. Doar ca, din asta pricina, in lunile de vara oceanul devine inaccesibil. Si din aceiasi pricina mi-a venit sa ma intreb unde e mai bine. La mare sau la ocean?
Pai la ocean ca pe asta-l am aici la indemana, si e cu palmieri si cu piers-uri, ca e cu plaje mari si late si fara inghesuiala, ca e cu surferi si cu curatenie, ca nu mananca nimeni seminte si nici nu urla maneaua la vecinul de cearsaf. Asa cum se intampla la “marea” verilor din Romania. Sau poate ca nu se mai intampla acum.
Nu stiu cat si daca s-au schimbat lucrurile pe litoralul romanesc dar si daca nu s-au schimbat mie tot imi place sa-mi aduc aminte de micii de la terasele de pe plaja, de fotografia la minut atat de kitch-oasa dar plina de amintirea si mirosul verii, de nebunia Costinestiului si de stabilopozi. Nu conteaza cat de cretin suna! Mie aici imi lipsesc stabilopozii, sa stau acolo catarata in varf si sa ma uit minute in sir cum se joaca marea de-a v-ati ascunselea. Si… sa spun drept imi lipsesc si algele si nisipul plin de scoici si tanti cu gogosile si plaja care nu se inchide la ora 10.
Nu stiu unde e mai bine si daca toate astea se mai intampla acum “la mare” dar stiu ca oceanul nu are nici o sansa sa atinga desavarsirea pentru ca in mintea mea va fi intotdeauna proiectia unei amintiri cat de mici de la mare cu care sa-l compar.
Zece zile in tara lui Aloha!
Ziua 1
In aeroportul din Kaua’i ne asteapta o localnica dragutica foc care ne atarna de gat traditionalele leis-uri. Ma surprinde gestul dar aflu rapid ca Bebeloi le-a comandat in avans ca sa-mi faca o surpriza pentru ca, zice el, data trecuta am fost dezamagita cand am ajuns aici si nu s-a intamplat cum vazusem eu prin filme. E soare si ma imprietenesc rapid cu caldura tipica insulei. Bate vantul, asa cum imi place mie, si miroase a vacanta.
Ziua 2
Ma trezesc dimineata in comfortul king size si-i dau buna ziua oceanului ce-mi bate-n geam.. Coplesitor! Mic dejun cu ocean view si o briza ce-mi multumeste toate asteptarile.
Ziua 3
Nu stiu ce are insula asta dar are ceva, asa un “Je ne sais quoi”, ceva ce face cuvintul “frumos” sa cada in banal. Dupa portia de peisaj Hawaiian de care nu ne mai saturam, ne ascundem de caldura intr-un Coffee Bean unde ne rasfatam cu frappuccino.
Ziua 4
Pe la vremea amiezii, cand soarele ardea mai tare de-mi topea pana si gandurile, ne oprim la Hilo Hattie sa vedem de flopsi. Racoarea placuta a magazinului imi distrage atentia de la imensitatea de toale care mai de care mai viu colorate cu iz de veritabil talcioc hawaiian. O tanti asiatica, mieroasa in glas si in gesturi, ne atarna un sirag de scoici in jurul gatului, menit sa ne induioseze si sa desfaca buzunarul cat mai larg. Dar ce sa cumperi?!? Scanez in graba tot magazinul, inca de la usa si, “vai mie!”, niste cauciucati de-i purta bunu’ la camp cu vaca, si nimic altceva. Tanti cu scoicile e hotarata sa nu ne lase sa plecam fara o cumparatura acolo, cat de mica. Cu gesturi repezi, multa vorbaraie si explicatii pe care numai ea le intelege, ne trage langa un castron in care zaceau neajutorat cateva scoici. Imi inmaneaza plina de élan un instrument de culegere a scoicilor din apa in care se balaceau si dupa ce ma pune sa bat de trei ori in castron rostind “Aloha!”, asa cum o cere traditia, ma indeamna sa o iau pe cea mai urata ca, zice ea, contine cea mai frumoasa perla. Purced la pescuirea unei scoici dar tanti, experta, imi arata ea pe care sa o aleg, plina de amabilitate si caldura in voce ca mai gata sa ma imprietenesc cu ea. Ce sa vezi? A avut dreptate! Amarata aia de scoica continea nu o perla, ci doua. Rozalii, sidefate. Dau sa-mi iau captura, gandindu-ma ca pentru 7 dolarei s-a meritat un suvenir de 2 perlute, fie ele si de cultura, dar tanti hotareste: “Nu! Hai sa le montam!” Si, pana sa-mi exprim eu dezacordul, imi perforeaza bietele perlute cu cate o gaura in mijloc. Pai, eu nu le vreau montate, imi plac asa cum sunt. Nu port aur galben si nici perle roz. Le vreau natur! Tanti cea draguta se uita lung la mine si fata ei se transforma brusc ca in filmele cu vampiri. Vocea i se supara dintr-o data si privindu-ma dispretuitor racneste: “7 dolari!”
Bebeloi zice ca rezolva el iar eu imi indrept rapid pasii afara din magazin unde e cald si bine.
Ziua 5
Abia acum am inceput sa ma relaxez, sa nu-mi mai pese cum imi sta parul sau cum sa asortez nadragul cu slapul, sau cum sa conducem frenetic peste tot ca sa vedem tot. Ne-am adus aminte ca am vazut deja tot ce era de vazut pe insula asta asa ca acum dormim pana tarziu, ne oprim unde ne face placere, privim fara sa facem mii de poze si filmulete pentru ca am inteles ca, oricum camera nu va capta niciodata vantul, mirosul, sentimentul de “wow, e prea frumos sa fie adevarat!”. Lene si relaxare. Pana si cocosii canta la ora 11 dimineata aici ca doar sunt cocosi de Kaua’i.
Spre seara, sushi in Hanalei.
Ne-au mai ramas 5 zile.
Ziua 6
Azi ne-am propus sa ne reintoarcem la cascadele Wailua unde, data trecuta am lasat o tona de admirative cuvinte. Sper sa dau si de frumuselul ala imbracat in muschi bronzati, care mi-a decapitat data trecuta o nuca de cocos cat ai zice: “Mahalo!” In rest, la bronzat, ca nu se cade sa ne intoarcem acasa branzosi, de parca am locui in California.
Ziua 7
Plecam de dimineata devreme sa ajungem din timp la Waymea Canyon. Facem turul, pozele si filmuletele de rigoare, savuram vantul puternic si privelistea de neuitat, ridicam bratele intr-un gest de larga cuprindere a naturii indraznet desfasurate in fata ochilor nostrii si ne intoarcem la masina mai apoi plini de toate trairile pamantului. Langa masina – romani! Multi, vreo doua trei familii. Exuberanti, bucurosi, plini de spiritul turistului aflat in vacanta prin locuri atat de departe de casa. O gospodina se coboara din masina si anunta ca are sandvisuri cu pateu. La refuzul galagios al membrilor grupului, inarmati cu cele mai mari video camere de pe piata, gospodina noastra se supara si incepe sa strige si mai tare cum ca ea a facut sandvisuri cu pateu ce trebuie mancate. Nu o baga nimeni in seama si episodul pateu se pierde incet, incet in peisaj, lasand loc unui cocktail de usi trantite, tipete de copii si istorioare cu iz personal impartasite cu decibelii la maxim, asa incat sa se faca auzite de catre tot leatul prezent, vorbitor sau nu de limba romana, venit sa-si ia portia de liniste si relaxare in natura. Cu ocazia asta aflu ca Georgica are o alergie cu mancarimi si n-a putut fi prezenta. Ce pacat! In final isi indreapta pasii spre locul de admirare si mirare a maretiei canionului si galagia se estompeaza. Ma incearca cateva secunde de sincera nostalgie si ma gandesc ca i-as fi oprit sa le dau buna ziua dar nu prea lasau loc.
Ziua 8
Luau in Lihue. Cam plictisitor ca-l mai experimentasem, dar ne-am dus pentru Kalua Puaa. Se ia porcul, se introduce intr-o groapa in pamant si se coace acolo prêt de cateva ore pe roci de lava. Rezultatul e un deliciu culinar deci, n-am putut rezista.
Ziua 9
Am hotarat! Nu vrem sa ne mai intoarcem acasa. Ne trezeste la realitate ploaia. Nu din aia hawaiiana, de te picura putin si pe urma iese soarele, din aia mai autentica, londoneza. Picura, tot mai tare, cu indrazneala pana depaseste standardele hawaiiene de stropitura ocazionala. Acum chiar toarna, marunt si enervant. S-a dus plaja pe ziua de azi. Mai bine mergem sa mancam. Un restaurant ascuns, afara pe terasa, cu panorama oraselului Kapa’a .
Desigur, imediat ce ne-am instalat comfortabil, a iesit soarele.
Ziua 10
Ne-am oprit la un stand de fructe proaspete cultivate local, niste ananas, nuca de cocos( eu crunchy, Bebeloi mai pastoasa), niste apple banane (cu gust de banane dar nu numai), dam cu ochii de niste mingiute maronii care nu te prea imbiau sa le degusti. Vanzatoarea insista, incerc una. O gelatina transparenta in mijloc cu un samburel visiniu. Gustoase! Cica se numesc Longan sau Ochiul Dragonului. De tinut minte!
La noapte luam Red Eye-ul inapoi spre casa si mie mi-e deja dor de Hawaii…
(mai multe poze in galeria de poze)
Raspuns
Te minti
Cauti
Uiti
Alergi
Numeri mirari
Pretinzi
Aduni
Te intrebi cu multe semne de intrebare in coada
Gandesti
Plangi o lacrima
Zambesti noptii
Te cauti
Intrebi in jur daca te-a vazut cineva
Simti
Prea mult, prea tare, prea real
Nu te-a vazut nimeni
Demult
Cine?
Apari
Existi marunt si mediocru
Si gol
Si fara de acces
La povestea vietii.
Intrebare
Ce faci cand nu ti-a mai ramas nimic de facut?
O poveste cu prima pisicuta iubita
De data asta pisicul din poveste este o frumusete de blanita neagra, cu un botic de primul loc pe podium in concursul de frumusete pisicesc, daca exista asa ceva, si cu niste ochi de ti se topesc toate supararile. Am primit-o pe Maca de la o fosta colega de servici, pe vremea cand pisicutele nu erau neaparat animalele mele preferate. Colega avea 4 proaspeti mieunei si nu prea stia ce sa faca cu acestia, asa ca a inceput sa intrebe in stanga si in dreapta cine ar vrea sa se faca stapan de animalut dragalas si poznas. Eu n-am vrut, ca nu era pe lista prioritatilor mele atunci si am dat-o la intors pana am cazut la invoiala: Doar pentru o saptamana! M-am dus sa-mi iau musafirul de o saptamana de la resedinta de origine si cand am intrat, din 4 ghemotoci, unul s-a desprins si a fugit spre mine, o jumatate de coada si aia carna, tuciuriu si zgomotos. S-a urcat in poala mea si a inceput sa-mi linga mainile. Am simtit ca parca se topea asa un strat subtirel de indiferenta fata de situatia cu blanita si ca, poate facem sa fie doua saptamani. Au trecut 6 ani de atunci, si daca nu alegeam sa devin calator si visator transoceanic, eram si acum acasa, in fata televizorului, cu murfletel in brate, in plin proces de scarpinare sub botic, armonios acompaniat de torsul ei recunoscator si multa dragoste plutind in aer. Dorul de casa mi-a plecat pasii inapoi vara trecuta cand am petrecut impreuna cu Maca (care locuieste cu bunicii) 6 saptamani, doar noi doua in vechiul meu apartament, unde ne-am bucurat una pe alta ca in vremurile de demult. Mi-e dor si drag…
Cine vrea un Oscar?
Am vazut si eu recent oscarizatul “Milionar de mahala”, ca prea era pe toate drumurile si mediatizarea atat de generoasa mi-a starnit gelozii, cum ca, de ce altii l-au vazut si eu nu. Pe principiul “La Oscar sa nu te duci cu sacul”, nu m-am asteptat la cine stie ce performanta cinematica si bine am facut. Dar a fost bun. Un film bine asamblat as spune. Nenea ala ce a taiat de aici si a lipit dincolo, a cam stiut ce face si a iesit o pelicula cu personalitate, captatoare de atentie. Subiectul, insa? Nerealist!!! Cu N mare si trei semne de exclamatiune, ca sa-mi fie cu inteles. Sau, mai exact, aspectele dure ale vietii de suburbie Indiana au fost extrapolate la maxim ca sa se dea mai multa credibilitate partii de fictiune (a se citi “abureala”). Dar n-a prea mers ca, la un moment dat simti ca filmul o ia usor pe aratura si parca, ce se intampla acolo pe ecran, nu mai e din aceiasi poveste.
Carcoteli:
- pai, mai ca mi-a venit sa cred ca un pusti poate sari in latrina ca sa obtina un mult visat autograf, dar ca iese de acolo cu o masca de rahat pe fata, cu grija conturata in jurul ochilor si gurii, doar rondelele de castraveti lipseau, asta mi-a cam uscat lacrima din coltul ochiului.
- unde o fi invatat pustiu’ limba lui Shakespeare, cu o pronuntie slefuita, ca pe la scoala n-am vazut sa dea prea des si nici meditator n-am vazut sa aiba? Destept, destept, dar prea-i cu cusatura alba.
- ce si-ar mai dori concurentii de la jocul cu milioane sau miliarde (dupa posibilitati) sa fie acolo cate o pauza intre intrebare si raspuns, asa de-o vizita la toaleta, o cafea sau un telefon, sa vezi ce mai face mama, ca tare de mult n-ai auzit-o…
Uitarile mele
Mai adaug, in curand, un an la sirul celorlalti iar asta, ar zice unii, e unul cu importanta in viata unei femei (sau a unui barbat, ca sa nu fiu misandrista). Si, pentru ca asa se cade, m-am apucat si eu de tesut nostalgii si de facut bilantul lucrurilor pe care nu le-am facut si as fi vrut sa le fac sau pe care am uitat sa le mai fac in ultima vreme, din motive nici de mine stiute.
Am uitat:
- sa iert, nu doar sa spun asta;
- sa-mi iau un sandwich intr-o punga si o sticla cu apa si sa ma pierd
prin vreun parc;
- sa vorbesc cu oceanul si sa-l intreb daca se simte singur;
- sa dansez si sa rad ca o nebuna, atunci cand imi vine sa-mi plang
gandurile in batista;
- sa ma duc la magazin si sa caut bucurie pe rafturi;
- sa privesc in ochii cuiva si sa vad ca acolo e, de fapt, dragoste;
- sa inchid ochii si sa ma trezesc intr-un camp cu grau verde, care
freamata nelinistit ca se aduna norii si vantul nu mai tace;
- sa vreau nerealist de putin;
- sa inteleg si sa accept fara “dar” si “pai”;
- clipa si am ales, neghiob, orele;
- cuvintele si am ales sa vorbesc;
- sa trag adanc aer in piept si sa simt multumire ca pot face asta;
- ca mult inseamna putin si totul inseamna nimic;
- ghioceii;
- ca eu nu-mi apartin doar mie;
- sa ucid cifra 2 si sa-i dau locul lui 3;
- sa pun luna si stele pe un cer de noapte;
- sa privesc cu ochii mei;
- verdele proaspat si am colorat repede cu gri;
- sa miros lalelele;
- sa ascult sunete si am ales simfonia neterminata a zgomotelor;
- sa ma asez undeva si, pur si simplu, sa nu-mi pese;
- sa adorm cu mine in brate;
- sa deschid geamul larg pana intra tot frigul;
- sa cant aton si sa ma pufneasca rasul;
- sa invat lucruri marunte si sa ma cred mare;
- sa adun un buchetel de flori salbatice si sa-l dau cuiva care nu ma
place;
- sa visez colorat;
- sa printez o mie de copii cu “cine sunt eu” si sa le imprastii prin lume;
- sa pun un melc la loc in iarba si sa-mi cer scuze ca poate nu acolo
vroia sa ajunga;
- sa intru intr-o incapere foarte urata si sa mi se para Louvre doar pentru
ca cineva o numeste “palat”;
- sa scriu ceva in nisip si sa sterg repede pentru ca e secretul meu;
- sa intreb si sa astept raspuns;
- sa vad oameni care-si fac cadou inimi de plus si sa ma bucur pentru
asta;
- sa fiu singurul “Da” intr-o mare de “Nu”;
- sa numar amintiri pana trec de o suta;
- sa-i dau cuiva drag un telefon doar ca sa-l ascult;
- sa-mi pese azi de ce am ignorat ieri;
- sa tin minte ca momentul asta, chiar asta, acum, nu mai vine inapoi;
Cineva zicea ca, daca nu te poti intoarce la ziua de ieri sa incepi un nou inceput, poti sa incepi azi un nou sfarsit.
Cazul curios…de lung al lui Benjamin Button
N-am vazut Oscarurile ca am fost la film aseara. la “The Curious Case of Benjamin Button”. Destul de bun! I-as da cam trei stele daca m-ar intreba cineva. Subiect interesant, machiaj perfect, efecte speciale pe masura, un pic cam lung (sa fie de la ceasul ala care ticaia in sens invers acelor de ceasornic, obisnuite, care nu fac subiect de film “curios”?) Mi-a placut, pe scurt. Il pun la categoria FILM PE CARE NU VREAU SA-L VAD A DOUA OARA DAR CARE MERITA VAZUT. Acum inteleg si paralela facuta intre domnu’ Button si domnu’ Forest Gump din intamplarea cinematografica cu acelasi nume.
Nota: Titlul este ideea lui Bebeloi dar mi-a placut asa ca l-am pastrat. Tot el e de parere ca urmatorul Benjamin Button va purta numarul 3, pentru ca primele doua au avut loc aseara.
romana
english