Tot mi-am zis ca nu mai citesc stiri despre Romania dar parca nu ma pot lasa. Si, cu cat ma ambitionez mai tare sa aflu de-ale noastre, autentice, mioritice, mangaietoare de suflete plecate departe, cu atat mai apasate si infierate stau, peste tot in presa, cuvintele: “de cacat, romanii”.
Dincolo de conotatia urat mirositoare, ce mai ascunde vorba asta?
Furturi in Elvetia, violuri in Spania, crime in Italia. Si toate de brand romanesc, ca se poarta…
Elvetienii, furiosi rau, ca sa nu le mai calce picior de roman alpinele pajistii, italienii, gata de lupta, ca sa fie arsi de vii toti cei ce poarta carte de identitate romaneasca, spaniolii isi poarta greata la ei ca sa fie siguri ca o pot accesa daca dau ochii cu vreun roman.
Imi mut privirea undeva pe bucatica de cer albastru ce-mi intra in casa pe ochiul de geam si incerc sa imi dau seama ce trairi ma incearca. Nu mi-am plecat privirea, deci nu mi-e rusine. Si daca mie nu-mi e rusine, e clar ca n-are de ce.
Am plecat dintr-o Romanie unde se fura, unde se da mita, unde politetea nu are definitie, unde singurele valori sunt valorile materiale, unde badarania e ridicata la rang de calitate si inselatoria la cel de inteligenta, unde toate lumea are facultate si diplome, unde toti sunt destepti numai cei din jur sunt prosti (mai ales atunci cand reusesc sa dovedeasca ca nu sunt). Da! O fii Romania chinuita de oameni care nu stiu, nu pot sau nu vor sa isi depaseasca conditia, o fii populata de mediocritate, fite de prost gust si bieti patetici cu orizonturi inguste. Dar nu e “de cacat”! N-are cum, pentru ca exceptiile o infirma.
Eu am lasat in Romania oamenii de calitate, oameni pe care i-am cunoscut sau pe care mi-as fi dorit sa-i cunosc. Romania mea inseamna greu dar cinstit, romanii mei sunt modesti dar de valoare. Am lasat si romani rai, invidiosi, prosti dar aia nu-s ai mei. Sau daca au fost vreodata, mi-am cerut scuze politicos si m-am reorientat spre ce am gandit eu ca mi se potriveste mai bine.
Da! Cativa romani s-au dus la furat, violat sau alte necuvenite din astea prin tari de cinci stele. Unii ii numesc ciori, altii tigani, altii romani. Putem foarte bine sa-i numim unguri sau britanici sau chinezi sau somalezi.
Ce-mi pasa?
Are cine sa aiba grija de nelegiuirile lor.
Romanii astia nu-s ai mei.
Nu ma defineste nimic din comportamentul lor pentru ca Romania mea nu e Romania lor si nici Romania altora ca mine.
Suntem adusi la acelasi numitor comun de presa, presa pe care am slujit-o si eu cu ceva vreme in urma si de care am ales sa divortez dintr-un principiu care, nici de dat naiba, nu vroia sa se alinieze la acest fals comportament publicistic.
Presa are grija sa gaseasca plebei identitati. E un soi de masochism jurnalistic menit sa provoace senzatie amatorilor de gen. Ca, sa recunoastem deschis, ce-i mai place romanului cand e acolo ceva de strigat si criticat. Daca presa ar oferii doar stiri pozitive, fara adrenalina si prilejuri de huiduiala, Romania ar deveni o tara amorfa, depresiva. Asa ca presa vine in ajutor cu stimulente de valoare jurnalistica, egale cu zero (pardon, ziarelor de bine) pentru a asigura orgasmul zilnic al cititorului.
Si reactii… garla!
Dupa judecata mea umila, infractorii de natie romaneasca si ceea ce fac in tara sau in afara ei, nu sunt nici pe departe un fenomen de presa, nu sunt nici pe departe un fenomen. Sunt fapte nedorite, sunt mizerii, sunt lipsa unei educatii, sunt frustrari sau minti bolnave, sunt, din nefericire, realitati ale unei lumi imperfecte dar nu sunt romani sau, mai pe babeste, nu sunt Romania.
In spatele fiecarui roman certat cu legea stau o mie din aia buni, din care probabil zece sunt de exceptie.
De ce ne definesc cativa pe toti? De ce n-am curaj sa mai vorbesc romaneste pe unde ma poarta picioarele? Pentru ca in loc sa dau cu bidineaua peste jegul de pe gard si sa-l fac alb si frumos, ma grabesc sa-l manjesc mai tare cu un élan de zile mari pe care-l obosesc incheind cu invocarea dejectiei urat mirositoare.
Declar: sunt roman si NU put!
romana
english