Terapia Gândului – Antişoc Cultural Rotating Header Image

O poveste cu prima pisicuta iubita

De data asta pisicul din poveste este o frumusete de blanita neagra, cu un botic de primul loc pe podium in concursul de frumusete pisicesc, daca exista asa ceva, si cu niste ochi de ti se topesc toate supararile. Am primit-o pe Maca de la o fosta colega de servici, pe vremea cand pisicutele nu erau neaparat animalele mele preferate. Colega avea 4 proaspeti mieunei si nu prea stia ce sa faca cu acestia, asa ca a inceput sa intrebe in stanga si in dreapta cine ar vrea sa se faca stapan de animalut dragalas si poznas. Eu n-am vrut, ca nu era pe lista prioritatilor mele atunci si am dat-o la intors pana am cazut la invoiala: Doar pentru o saptamana! M-am dus sa-mi iau musafirul de o saptamana de la resedinta de origine si cand am intrat, din 4 ghemotoci, unul s-a desprins si a fugit spre mine, o jumatate de coada si aia carna, tuciuriu si zgomotos. S-a urcat in poala mea si a inceput sa-mi linga mainile. Am simtit ca parca se topea asa un strat subtirel de indiferenta fata de situatia cu blanita si ca, poate facem sa fie doua saptamani. Au trecut 6 ani de atunci, si daca nu alegeam sa devin calator si visator transoceanic, eram si acum acasa, in fata televizorului, cu murfletel in brate, in plin proces de scarpinare sub botic, armonios acompaniat de torsul ei recunoscator si multa dragoste plutind in aer. Dorul de casa mi-a plecat pasii inapoi vara trecuta cand am petrecut impreuna cu Maca (care locuieste cu bunicii) 6 saptamani, doar noi doua in vechiul meu apartament, unde ne-am bucurat una pe alta ca in vremurile de demult. Mi-e dor si drag…

 

...

 

...

 

 

...

 

Cine vrea un Oscar?

Am vazut si eu recent oscarizatul “Milionar de mahala”, ca prea era pe toate drumurile si mediatizarea atat de generoasa mi-a starnit gelozii, cum ca, de ce altii l-au vazut si eu nu. Pe principiul “La Oscar sa nu te duci cu sacul”, nu m-am asteptat la cine stie ce performanta cinematica si bine am facut. Dar a fost bun. Un film bine asamblat as spune. Nenea ala ce a taiat de aici si a lipit dincolo, a cam stiut ce face si a iesit o pelicula cu personalitate, captatoare de atentie. Subiectul, insa? Nerealist!!! Cu N mare si trei semne de exclamatiune, ca sa-mi fie cu inteles. Sau, mai exact, aspectele dure ale vietii de suburbie Indiana au fost extrapolate la maxim ca sa se dea mai multa credibilitate partii de fictiune (a se citi “abureala”). Dar n-a prea mers ca, la un moment dat simti ca filmul o ia usor pe aratura si parca, ce se intampla acolo pe ecran, nu mai e din aceiasi poveste.

 Carcoteli:

-     pai, mai ca mi-a venit sa cred ca un pusti poate sari in latrina ca sa obtina un mult visat autograf, dar ca iese de acolo cu o masca de rahat pe fata, cu grija conturata in jurul ochilor si gurii, doar rondelele de castraveti lipseau, asta mi-a cam uscat lacrima din coltul ochiului.

-     unde o fi invatat pustiu’ limba lui Shakespeare, cu o pronuntie slefuita, ca pe la scoala n-am vazut sa dea prea des si nici meditator n-am vazut sa aiba? Destept, destept, dar prea-i cu cusatura alba.

-     ce si-ar mai dori concurentii de la jocul cu milioane sau miliarde (dupa posibilitati) sa fie acolo cate o pauza intre intrebare si raspuns, asa de-o vizita la toaleta, o cafea sau un telefon, sa vezi ce mai face mama, ca tare de mult n-ai auzit-o…

Uitarile mele

Mai adaug, in curand, un an la sirul celorlalti iar asta, ar zice unii, e unul cu importanta in viata unei femei (sau a unui barbat, ca sa nu fiu misandrista). Si, pentru ca asa se cade, m-am apucat si eu de tesut nostalgii si de facut bilantul lucrurilor pe care nu le-am facut si as fi vrut sa le fac sau pe care am uitat sa le mai fac in ultima vreme, din motive nici de mine stiute.
Am uitat:
- sa iert, nu doar sa spun asta;
- sa-mi iau un sandwich intr-o punga si o sticla cu apa si sa ma pierd
prin vreun parc;
- sa vorbesc cu oceanul si sa-l intreb daca se simte singur;
- sa dansez si sa rad ca o nebuna, atunci cand imi vine sa-mi plang
gandurile in batista;
- sa ma duc la magazin si sa caut bucurie pe rafturi;
- sa privesc in ochii cuiva si sa vad ca acolo e, de fapt, dragoste;
- sa inchid ochii si sa ma trezesc intr-un camp cu grau verde, care
freamata nelinistit ca se aduna norii si vantul nu mai tace;
- sa vreau nerealist de putin;
- sa inteleg si sa accept fara “dar” si “pai”;
- clipa si am ales, neghiob, orele;
- cuvintele si am ales sa vorbesc;
- sa trag adanc aer in piept si sa simt multumire ca pot face asta;
- ca mult inseamna putin si totul inseamna nimic;
- ghioceii;
- ca eu nu-mi apartin doar mie;
- sa ucid cifra 2 si sa-i dau locul lui 3;
- sa pun luna si stele pe un cer de noapte;
- sa privesc cu ochii mei;
- verdele proaspat si am colorat repede cu gri;
- sa miros lalelele;
- sa ascult sunete si am ales simfonia neterminata a zgomotelor;
- sa ma asez undeva si, pur si simplu, sa nu-mi pese;
- sa adorm cu mine in brate;
- sa deschid geamul larg pana intra tot frigul;
- sa cant aton si sa ma pufneasca rasul;
- sa invat lucruri marunte si sa ma cred mare;
- sa adun un buchetel de flori salbatice si sa-l dau cuiva care nu ma
place;
- sa visez colorat;
- sa printez o mie de copii cu “cine sunt eu” si sa le imprastii prin lume;
- sa pun un melc la loc in iarba si sa-mi cer scuze ca poate nu acolo
vroia sa ajunga;
- sa intru intr-o incapere foarte urata si sa mi se para Louvre doar pentru
ca cineva o numeste “palat”;
- sa scriu ceva in nisip si sa sterg repede pentru ca e secretul meu;
- sa intreb si sa astept raspuns;
- sa vad oameni care-si fac cadou inimi de plus si sa ma bucur pentru
asta;
- sa fiu singurul “Da” intr-o mare de “Nu”;
- sa numar amintiri pana trec de o suta;
- sa-i dau cuiva drag un telefon doar ca sa-l ascult;
- sa-mi pese azi de ce am ignorat ieri;
- sa tin minte ca momentul asta, chiar asta, acum, nu mai vine inapoi;

Cineva zicea ca, daca nu te poti intoarce la ziua de ieri sa incepi un nou inceput, poti sa incepi azi un nou sfarsit.

Cazul curios…de lung al lui Benjamin Button

N-am vazut Oscarurile ca am fost la film aseara. la “The Curious Case of Benjamin Button”. Destul de bun! I-as da cam trei stele daca m-ar intreba cineva. Subiect interesant, machiaj perfect, efecte speciale pe masura, un pic cam lung (sa fie de la ceasul ala care ticaia in sens invers acelor de ceasornic, obisnuite, care nu fac subiect de film “curios”?) Mi-a placut, pe scurt. Il pun la categoria FILM PE CARE NU VREAU SA-L VAD A DOUA OARA DAR CARE MERITA VAZUT. Acum inteleg si paralela facuta intre domnu’ Button si domnu’ Forest Gump din intamplarea cinematografica cu acelasi nume.

Nota: Titlul este ideea lui Bebeloi dar mi-a placut asa ca l-am pastrat. Tot el e de parere ca urmatorul Benjamin Button va purta numarul 3, pentru ca primele doua au avut loc aseara.

O poveste cu-n pisic

Toata lumea ii iubeste pe mama, pe tata, pe unchiul si bunica, pacea mondiala, si apusurile de soare. Si eu le iubesc pe toate astea dar in plus il iubesc si pe “mieunel”.

Pe numele lui Stanford, si “Strudelicu” si “Babicu” si “Burdihanu” si inca de vreo trei ori pe atatea, “mieunel” a intrat in sufletul meu cu aproape doi ani in urma, cand avea 3 luni, sub 3 pounds si o gura mare de se facea auzit in tot adapostul de animalute parasite, ce i-a gazduit primele zile de viata.

Nu l-am putut lua de prima data ca nu “tragea” suficient la cantar, asa ca a trebuit sa asteptam sa “lucreze” la castigarea ounce-lor lipsa. A facut tot ce a putut el mai bine, a mancat de parca era ultima zi din viata lui, dar n-a fost de prea mare ajutor. Dupa ce l-au cantarit si l-au pus inapoi in cusca la ingrasat, s-a dus, bietul, si a facut un caca lung, spunandu-ne din privire:”Am tinut cat am putut dar a fost degeaba…” Asa m-am indragostit eu de mitzucul meu.

De ce Stanford? Pai a ajuns la adapost cu inca doi fratiori pe care i-au numit Harvard si Yale. Ne-a placut cum suna si am hotarat sa-i pastram numele. Ne gandim ca intr-o zi va ajunge “mare”.

 

 

 

...

 

 

...

 

 

...

 

 

...

E weekend! Iarasi…

Sambata nu e tocmai ziua mea preferata din saptamana. Nu stiu sa zic de ce. Poate pentru ca toata lumea iubeste sambetele si eu vreau sa fiu mai cu mot. Nu pe bune, ce poti sa faci sambata? Te scoli puturos de tarziu, te intinzi, te scarpini si mai apoi te invarti in pijamale prin casa pana se face de vremea pranzului cand arunci ceva in oala sau pui mana pe telefon si comanzi “pizza sau Chinese” ca pe astea le stii. Dupa-masa vine cu meciuri de fotbal sau crosetari de ganduri despre cum sa-l faci pe cutare de la lucru sa inteleaga, in mod politicos, ca e dobitoc sau cum sa ajungi luni dimineata la dentist, la coafor si sa scoti camasile de la curatat in acelasi timp. Mai dai o raita pe Facebook sa vezi daca mai e cineva pe acolo care-si aduca aminte ca existi, postezi in graba un “what you’re doing” ca sa “keep in touch” si sa te convingi pe tine insuti ca, chiar faci ceva si te abandonezi intr-un tarziu in fata televizorului invins de propriile-ti slabiciuni. Acum va las, ma duc sa vad ce mai fac, pe Facebook.

Valentine cu dureri de cap

Ma aflu intr-o dilema emotionala. Nu stiu daca sa admir sau sa ma enerveze inimioarele de la CVS, unde m-am dus sa cumpar aspirina. Sunt racita. Aveam ceva aspirina acasa dar am simtit asa o nevoie acuta de o aspirina noua, ceva mai special, asa ca pentru zi de sarbatoare. Sau poate doar am cautat inconstient un motiv sa ies din casa. Si, pentru ca tot aveam nervii la mine, m-am gandit ca n-ar fi rau sa trec si pe la grocery store, unde la aste ore ale diminetii esti norocos daca astepti doar vreo 20 de minute sa-ti platesti bagheta si iaurtul. Si nici macar nu am putut sa ma enervez, asa cum as fi vrut, ca ce poti sa faci cand te placheaza si din fata si din spate, baloane in forma de inimioare si zambete largi de oameni consumatori de Valentine’s Day. Mi-am zis ca nu-mi mai ramane nimic de facut decat sa-mi iau durerea de cap si patetica sacosa cu alimente si sa ma retrag in incapacitatea-mi de a ma bucura.

Autostrada pierduta

Na, c-am vazut si eu, in sfarsit, San Francisco-ul. De ce, in sfarsit? Pai, ma gandesc ca mai ramasesem numai eu, in partea asta de lume, care nu aveam o poveste din orasul asta atat de “altfel”.

Bineinteles ca a plouat mult si marunt, cat sa-mi fie ciuda. Dar mi-a mai dat si cate o pauza, cat sa arunc un ochi, fuguta, fuguta, pe la podul cel rosu, cu numar de telefon si telefon in caz de urgenta pentru sinucigasi, la inchisoarea lui Al Capone sau la gay neighborhood unde gasesti bezea invelita in ciocolata in forma de penis. Poate ca sunt eu mai nestiutoare in aste’ treburi dar mi-a venit sa ma mir si sa arat cu degetu’. Am zambit doar pe sub mustata, pana la urma, si nici poza n-am facut ca mi-a fost rusine de doi vajnici flacai care se tineau de mana si asteptau politicos sa ma dau la o parte sa poata cumpara bezeaua sexoasa. Si nu zambeau deloc…

 In rest, am cazut si noi in capcana turistului si ne-am obosit pasii prin locatiile de consum general, amestecandu-ne curiosi cu nemtii, polonezii sau francezii rasfoind febril “San Francisco – A Guide Book”, in cautare de noi amintiri. Am adunat si noi, doua memory card pline de ele, dar nu m-apuc sa povestesc ca mi-e ca patesc ca si cu dentista mea deunazi. Eu nu m-am oferit, ea m-a intrebat pe unde am fost si ce-am facut si, cand povesteam mai cu aplomb, m-a oprit, zambindu-mi cu acceptare, sa ma intrebe de clam chowder, daca am mancat. Am mancat, dar stai sa-ti spui cu Golden Gate si strada Lombard si downtown-ul… Dar clam-chowder-ul a avut castig asa ca, m-am oprit in final, ca am inteles ca doar eu ma mai bucur cu atata intensitate de ce-am vazut.

Dar de autostrada pierduta, tot trebuie sa povestesc ca-mi sta pe varful limbii. Stiu ca tot muritorul de rand, locuitor Californian, a vazut San Francisco-ul dar oare cati au savurat peisajul atat de breathtaking de pe PCH (sau Pacific Coast Highway), autostrada pierduta undeva intre munti si ocean, in luna februarie? Cand ploua marunt ici si colo si mai apoi iese soarele si iti arata natura in desavarsirea ei. Cand oceanul pare atat de aproape ca tragi mult stanga sa te feresti. Cand esti singura masina pe soseaua care se unduieste si iti releva senzatii si picturi noi la fiecare incolacire. Cand esti pierdut realmente, la cheremul naturii si stai cu ochii pe indicatorul de benzina rugandu-te sa nu se termine acolo, in pustiu, dar, in acelasi timp cochetand cu idea unei astfel de aventuri.

Frumos! Mai multe n-am sa spun…

pe coasta Pacificului 

 

...

 

...

 

...

 

...

RAwGrLRLRLRLrrLgLRL!!!!

Nu stiu daca ploaia e de vina dar ceva e de vina.

Weekend cu rateuri in Laguna Beach
Aniversare fara… aniversare
Terasa doar pentru “party of 4”, “party of 2” mananca inauntru
Camera de hotel cu ocean view la pachet si gaura serioasa in buget, “ocupata” deja de un cockroach (economia?!?)
Sa-nnebunesti!
Traista in spate si-napoi la noi ca-i mai bine
Si o vreme frumoasa…
Si cu ocean view-ul meu cum ramane?
Corn dog la ocean si promisiuni de San Francisco weekend-ul urmator.
Adica asta!
Dar nu asa oricum,
Cu plan
Cu masina, ca nebunii
Ca, cu avionul nu vedem nimic
Si nu pe freeway
Pe ocolite, ca-i cu ocean view
Pana la lasatu’ intunericului tot ajungem
Sambata, Alcatraz
Si leii de mare
Si cable car
Si leii de mare
Duminica, sau … pe-acolo
Si Golden Gate Park
Si Chinatown
Toate cu vedere pe undeva…

Si acum ploua
Asa suparat, nu oricum
Si toata lumea se bucura, ca ploua rar in California
Dar si cand ploua, ploua pe toate bucuriile mele.

Out …

“De cacat, romanii!”

Tot mi-am zis ca nu mai citesc stiri despre Romania dar parca nu ma pot lasa. Si, cu cat ma ambitionez mai tare sa aflu de-ale noastre, autentice, mioritice, mangaietoare de suflete plecate departe, cu atat mai apasate si infierate stau, peste tot in presa, cuvintele: “de cacat, romanii”.

Dincolo de conotatia urat mirositoare, ce mai ascunde vorba asta?

 Furturi in Elvetia, violuri in Spania, crime in Italia. Si toate de brand romanesc, ca se poarta…

Elvetienii, furiosi rau, ca sa nu le mai calce picior de roman alpinele pajistii, italienii, gata de lupta, ca sa fie arsi de vii toti cei ce poarta carte de identitate romaneasca, spaniolii isi poarta greata la ei ca sa fie siguri ca o pot accesa daca dau ochii cu vreun roman.

 Imi mut privirea undeva pe bucatica de cer albastru ce-mi intra in casa pe ochiul de geam si incerc sa imi dau seama ce trairi ma incearca. Nu mi-am plecat privirea, deci nu mi-e rusine. Si daca mie nu-mi e rusine, e clar ca n-are de ce.

 Am plecat dintr-o Romanie unde se fura, unde se da mita, unde politetea nu are definitie, unde singurele valori sunt valorile materiale, unde badarania e ridicata la rang de calitate si inselatoria la cel de inteligenta, unde toate lumea are facultate si diplome, unde toti sunt destepti numai cei din jur sunt prosti (mai ales atunci cand reusesc sa dovedeasca ca nu sunt).  Da! O fii Romania chinuita de oameni care nu stiu, nu pot sau nu vor sa isi depaseasca conditia, o fii populata de mediocritate, fite de prost gust si bieti patetici cu orizonturi inguste. Dar nu e “de cacat”! N-are cum, pentru ca exceptiile o infirma.

 Eu am lasat in Romania oamenii de calitate, oameni pe care i-am cunoscut sau pe care mi-as fi dorit sa-i cunosc. Romania mea inseamna greu dar cinstit, romanii mei sunt modesti dar de valoare. Am lasat si romani rai, invidiosi, prosti dar aia nu-s ai mei. Sau daca au fost vreodata, mi-am cerut scuze politicos si m-am reorientat spre ce am gandit eu ca mi se potriveste mai bine. 

 Da! Cativa romani s-au dus la furat, violat sau alte necuvenite din astea prin tari de cinci stele. Unii ii numesc ciori, altii tigani, altii romani. Putem foarte bine sa-i numim unguri sau britanici sau chinezi sau somalezi.

Ce-mi pasa?

Are cine sa aiba grija de nelegiuirile lor.

Romanii astia nu-s ai mei.

Nu ma defineste nimic din comportamentul lor pentru ca Romania mea nu e Romania lor si nici Romania altora ca mine.

 Suntem adusi la acelasi numitor comun de presa, presa pe care am slujit-o si eu cu ceva vreme in urma si de care am ales sa divortez dintr-un principiu care, nici de dat naiba, nu vroia sa se alinieze la acest fals comportament publicistic.

Presa are grija sa gaseasca plebei identitati. E un soi de masochism jurnalistic menit sa provoace senzatie amatorilor de gen. Ca, sa recunoastem deschis, ce-i mai place romanului cand e acolo ceva de strigat si criticat. Daca presa ar oferii doar stiri pozitive, fara adrenalina si prilejuri de huiduiala, Romania ar deveni o tara amorfa, depresiva. Asa ca presa vine in ajutor cu stimulente de valoare jurnalistica, egale cu zero (pardon, ziarelor de bine) pentru a asigura orgasmul zilnic al cititorului.

Si reactii… garla!

 Dupa judecata mea umila, infractorii de natie romaneasca si ceea ce fac in tara sau in afara ei, nu sunt nici pe departe un fenomen de presa, nu sunt nici pe departe un fenomen. Sunt fapte nedorite, sunt mizerii, sunt lipsa unei educatii, sunt frustrari sau minti bolnave, sunt, din nefericire, realitati ale unei lumi imperfecte dar nu sunt romani sau, mai pe babeste, nu sunt Romania.

In spatele fiecarui roman certat cu legea stau o mie din aia buni, din care probabil zece sunt de exceptie.

 De ce ne definesc cativa pe toti? De ce n-am curaj sa mai vorbesc romaneste pe unde ma poarta picioarele? Pentru ca in loc sa dau cu bidineaua peste jegul de pe gard si sa-l fac alb si frumos, ma grabesc sa-l manjesc mai tare cu un élan de zile mari pe care-l obosesc incheind cu invocarea dejectiei urat mirositoare.

 Declar: sunt roman si NU put!