Geamantanul cu ganduri

Nu stiu daca in momentul de fata, in topul lucrurilor care imi zgandare nervii, e ceva care poate sa ma scoata din sarite mai tare decat suflatorul de frunze. Cu elementul de agent – adica el, suflatorul, n-am nimic. Omu’-si castiga cinstit painea fara probabil sa realizeze cata mielina toceste de pe nervii mei in fiecare miercuri dimineata la 10 minute trecute de sapte … fix. Am ce am  cu monstrul ala pe care il poarta in spate care imi penetreaza circumvolutiunile si rabdarea cu success. Monstrul, un neadaptat al secolului 21, sfideaza parca orice urma de rational si imprastie putoare si mizerie in schimbul a … nimic. Ba, pardon! Suflatorul baga niste bani in buzunar ca sa-mi bage mie niste frunze in veranda. Uneori le adun eu inaintea lui in speranta ca ma sare dar asta nu se intampla nicodata. Sufla si in lipsa obiectului muncii.  Asa incat ma intreb daca nu cumva o fi vreo conspiratie a medicilor psihiatrii?

Vecinii. O specie pe cale de disparitie. Cel putin aia, asa cum ii stiam eu pe cand copil fiind impingeam cu o mana bicicleta pe asfaltul din fata blocului iar cu cealalta infulecam din coltul de la painea proaspata uns cu gem. Vecinii erau tanti Maria de la unu’ care ne facea bomboana de supt din zahar ars, vecinii erau Andreea si Emilia de la trei cu care schimbam dublurile din colectia de servetele, vecinii erau nenea Sandu de la parter care nu putea iesi din casa dar statea cat era ziulica de lunga pe geam si ne arbitra jocurile si furiile. Vecinii erau oamenii aia care ne dadeau buna ziua chiar si noua mucosilor si aia care lasau balta tablele pe banca din fata blocului si sareau sa impinga cot la cot de canapeaua lui Gherasim care se muta la patru.

Vecinii erau… frumosi. Batrani, tineri, inalti, grasi, rasi sau chei, vecinii erau … frumosi.

Timpul, vremurile si faptele au dat nastere la o specie noua. Vecinii surogat. La tanti Maria i-a luat locul o nevasta suparata si ascutita in voce, alura si gesturi. Andreea si Emilia sunt cele doua papusele pe care ambitia parintilor si buclele blonde trebuie sa le faca neaparat fotomodele. Ele nu mai au timp de servetele… “Buna ziua!” e demodat, inutil si deloc cool. Cantul tiganesc, care incepe cu “of” sau “aoleu” si se termina cu mii de euro, e elementul cheie in relatia interpaliere. Fie ca naste prietenii, betii sau dispute condimentate din belsug cu injuraturi, cantul e un important factor social. La fel de important ca usa de la intrare care trebuie sa fie de metal cu trei incuietori, ca geamul care trebuie sa fie termopan cu jaluzele verticale, ca masina care trebuie sa fie una cu greutate… pecuniara, ca profesoara de la trei care trebuie sa fie neaparat “Doamna Profesoara” si, nu in ultimul rand, ca politaiul de la doi cu aere de absolvent de drept si drepturi de sef de trib peste tot blocul, care spune cand, unde, cum si daca mai esti in gratiile cohoartei si ale lui personal. Si n-ai facut nimic daca la toate astea nu adaugi si o atitudine care trebuie sa fie neaparat una de intimidare si macar cateva grame de impertinenta (depinde cate iti permite constiinta).

Nu stiu ce m-a facut sa plec departe. Poate m-am intimidat sau poate mi-a fost pur si simplu frica ca am sa-mi dezamagesc semenii nealiniindu-ma standardelor si realitatilor lor. Cert e ca fara sa astept prea mult, m-am trezit izbita de realitati, standarde si vecini noi. Vecinii – FIINTE  cu care impart spatiul locuibil al zonei unde traiesc. Eu am incercat sa impart o poveste, o gluma,  sau  delicioasa mea prajitura cu foaie de napolitana cu fiintele. Dar nimic nu a mers. Fiintele nu au curiozitati, nu au intrebari, nu au frustrari, nu au motive, nu au dorinte, nu au indiscretii, nu au ganduri… Impart acelasi spatiu cu oameni fara ganduri. Am apasat butonul declansator de ganduri (sau orice tip de reactie) al fiintei – vecine din dreapta casei mele. Nimic! Am mai incercat odata inarmata cu amabilitate si ciocolata Poiana pe care o place tot americanu de rand. Nimic! E asiatica imi zic, poate nu vorbeste engleza, hai sa incerc cu zambete ca tot se poarta pe aici. Imi montez in graba unul de la o ureche pana la cealalta si pronunt un raspicat “Hello!” sa ma inteleaga si iepurele cu apartament de lux al vecinului de vis-à-vis. Nimic!

Am schimbat vecinii dar am uitat sa ma schimb pe mine. Am uitat sa vreau putin, sa astept deloc si sa sper nimic.

Am sarbatorit recent Craciunul (e interesanta temporalitatea evenimentelor din viata mea si felul in care se inghesuie toate sa se intample cat mai recent). 

Din motive independente de dorinta, vointa si mofturile mele, l-am sarbatorit aici, in tara de unde Craciunul ne venea an de an prin intermediul televizorului, incarcat de jingle bellsi, reni zburatori si pachete pefecte cu funde mari sub brazi perfecti cu infinite luminite. Perfecte, evident!

Am plecat cu Bebeloi ( jumatatea mea responsabila cu echilibrul si sanatatea mentala a relatiei ) sa achizitionam bradul perfect asa cum o cere demnitatea de beneficiari ai craciunului perfect. In drum spre locatia de unde aveam sa ne procuram bucuria craciunului, imi vine in minte site-ul romanesc pe care l-am google-uit intamplator zilele astea si care invita atat de frumos la petrecerea unui craciun savuros.

“Vreau si eu din ala”, imi zic.

Ia sa vedem, ce asigura savoarea promisa pe site-ul romanesc?

Bradutul, cadouri frumoase, un foc in semineu, mancare buna, colinzi…

Vanzatorul de braduti perfecti ma intreaba amabil cam  ce marime poarta bucuria sarbatorilor noastre. Ii spun ca marimea nu conteaza dar am vrea un copacel cu savoare, daca e amabil sa ne ajute. Se uita complice la mine si imi face semn cu capul sa-l urmez. Scoate dintr-o stiva de vajnici braduti unul perfect si cu savoarea aferenta si imi spune: cumperi doi si iti dau savoarea gratuit la unul.

“Nu”, ii spun, “unul e deajuns”.

Si apoi ce sa fac cu atata savoare. Ca mai am multe pe lista de cumparat.

Buuun! Am instalat bradul, l-am impodobit, i-am dat nutrienti si apa sa-l tina verde si frumos. Era ceva savoare in aer dar parca nu destula. Ma incapatanez! Fac focul in semineu, “must-have”-ul sufrageriilor californiene. Imi zic ca ceva nu e in ordine, nu prea se face sa-i razi in nas soarelui de afara cu un strasnic foc in propria-ti locuinta dar, daca asa cere reteta savorii , o urmez pas cu pas. Insfac noul pat al matului, il impachetez frumos cu hartie rosie cu clopotei si ii atasez o funda mare si stralucitoare nou-nascutului pachet. Il zvarl sub bradut si continui operatia cu celelalte cadouri pe care imi propusesem sa le aduca mosul in plasele magazinelor de provenienta.

Dar, daca vreau savoare, trebuie sa fac un efort suplimentar. 

Asadar, bradut, cadouri, foc in semineu, Stefan Hrusca rezonand HD, sarmalele in crock-pot, piftia la frigider, cozonaci Panettone, un vin aspru trimis de mama… Ce mai, PERFECT!

Doar ca ceva lipseste…

 Accesez inca odata site-ul cu pricina. Citesc:

Bradut, foc, funde rosii, clopotei…

 Ma invart prin sufragerie scarpinandu-ma in crestetul capului si nu-mi dau seama.

 Poate trebuia sa iau al doilea brad. Cine stie, il dadeam vreunui vecin si ramaneam cu extra savoarea.

Am implinit recent doi ani.

Sapte sute si ceva de zile de cand am impins la vale bulgarele aventurii asteia americane.

Si bulgarele meu s-a tot rostogolit. A trecut peste hartoape, s-a mai impotmolit ici- colo, a adunat o gramada de mirari si reziduri existentiale, dar si-a urmat drumul fara oprire. 
 
Acum, ce sa zic?

Ma uit la bulgarele meu si ma gandesc ce sa fac cu el. E mare, bine facut, bine structurat, starneste invidii, e bulgarele ideal. Dar ce sa fac cu el? L-as pune undeva la rece sa-l pot pastra pentru totdeauna dar de unde sa fac rost de atata raceala? Am, cel mult, niste detasare in depozitul sufletului meu dar nu cred ca e de ajuns. L-as lasa sa se topeasca dar ma gandesc ca e pacat de toate legile fizicii, dinamicii si sufletului care au contribuit la asamblarea acestuia.

Poate ca ar trebui, pur si simplu, sa uit de el si sa imping la vale altul  mai simplu, cu mai putine pretentii de bulgar autentic si aere de forma perfecta.