Geamantanul cu ganduri Rotating Header Image

De sfarsit de an

In 2010, promit sa caut mai putin si sa gasesc mai mult. Promit sa nu mai intreb si sa raspund. Promit sa-mi fie bine si sa n-am regrete. Promit sa ma uit si sa vad. Promit sa simt miros de piersici coapte si sa aud acorduri de saxofon pierdute in noapte. Promit sa fiu eu asa cum m-am cunoscut la inceput. Si mai promit ceva… Sa devin un bloguist ceva mai responsabil si mai prezent la experienta mea de viata. Un 2010 cu promisiuni indeplinite tuturor!

Fitze de America

Azi mi-a venit sa scriu despre fitzele din America. In caz ca a mai ramas cineva care traieste cu impresia ca pe aste meleaguri nu se gaseste asa ceva. Fitzele au si aici o cota de participare insemnata la cotidian  chiar daca “muritorii de rand” sunt mai putin sau chiar deloc impresionati de posesorii de drept ale acestora. Dar ele se manifesta des si divers asa incat nu pot sa nu faca subiectul observatiilor mele de viata.

Obsesia Lexus-ului! In parcarea scolii unde cu truda si cu ciuda (despre asta vorbim alta data) dascalesc se aliniaza in fiecare dimineata cel putin 30 de bucati din mai sus mentionatul brand automobilistic, in diferite forme si marimi. Deh, parinti cu dare de mana si spatioase buzunare…care se inscriu cuminti in lungul si plictisitorul sir lexuistic, mai neoriginal decat un guturai in plina iarna. De ce?,imi zic. Daca ar fi sa-mi iau acum masina de bani multi, jur pe drapel, nu mi-as lua Lexus. Sedan-ul vine cu un iz de batranete iar SUV-ul ma scoate din sarite cu aripioara aia aerodinamica si deloc simpatica ce se doreste a incheia cu mandrie designul masinii. Nu prea e loc de  personalitate si nici de clasa. No offence posesorilor! Si nu, nu mi-e ciuda! Daca alatur “bani multi” cu “masina” imi iese acolo de un BMW, de un Audi, de un VW sau chiar si de un Mercedes, daca e facut la tara lui de bastina. Dar lexusisti o stiu pe a lor. E o conditie sociala care iti permite sa tii nasul ridicat sus, sus de tot si sa ti se para ca adulmeci un ozon filtrat de impuritati.

Un alt “must have” ale meleagurilor astora sunt aparatele dentare pentru copii. Nu vreau nici sa fiu rautacioasa si nici sa-mi manifest ignoranta fata de obiectul cu pricina dar, cand intr-o clasa de 15 elevi, 9 poarta aparate dentare incepi sa te cam intrebi ce-o fi asta? Ca de-ar fi acolo o suta, doua de dolari, ai zice, de ce nu? Salutabila grija mamicilor ca fiecare dintisor sa creasca drept ca bradul si la locul lui. Dar cand parintii scot din buzunarelele lor intre 4 mii si 10 mii de dolarei pentru accesoriul de lux, nu poti sa nu te uiti ca prostul in gura odraslei si sa te intrebi ce exact e de reparat acolo ca toate par a fi la locul lor.  Repede esti informat ca e, de fapt, pentru un dintisor care nu e la vedere si care e putin inclinat spre ceva ce eu as numi normalitate. Dar ce nu face o mama pentru un zambet de mii(lioane)?

Ma duc la gym.  Uneori de 5 ori pe saptamana, alte ori nu trec cu lunile pe acolo. Dar de fiecare data, la gym, apar ele. Frumoase, blonde, zvelte, un maieut ce abia, abia acopera sani voluptosi, un pantalonas scurt, mulat si cu vedere la chilotelul cu grija asortat cu dunga de la bascheti. Fatucile astea sunt magie curata. Nu transpira, nu li se pleosteste parul, nu se scurge rimelul generos aplicat,glosul nu se sterge, isi incheie exercitiul proaspete si mai aranjate ca pentru un eveniment cu covorul rosu.

Imi propun sa dezleg misterul si le urmaresc sa vad cum fac si de ce eu ies de acolo intodeauna ca dupa o zi de tras la plug. Frumoasele se plimba mai intai prin sala, pun ochii pe flacai acoperiti de muschi si isi incep exercitiile de incalzire care mie imi par a nu semana deloc cu cele ce precedau antrenamentele tovarasului Heisman, profu’ de edufiz din liceu. Picioare desfacute larg, sani scosi la inaintare, guma mestecata zgomotos si plescaitor pentru stretching-ul maxilarelor si atragerea atentiei. Cand in sfarsit asta se intampla, divele ridica usor pantalonasul pe soldul stang si il trag in jos pe soldul drept cu grija sa ramana suficienta fesa la vedere si asisderea dungulitza de la chilotel. Apoi se catara pe treadmill-uri unde scot din vuitoane, aifoane si bleckberiuri, isi suna prietenele si le anunta ca sunt, vai draga, la sala dupa care rad zgomotos si definitiveaza planuri de weekend plescaind si facand baloane, timp in care  ceva mai incolo asteapta la coada vreo 5 bieti “plugari” doritori de o masinarie datatoare de sudoare autentica.

In sfarsit divele termina de vorbit la telefon dupa care isi aduc aminte ca le trebuie ceva de citit pe perioada actului de fortare fizica si ‘telectuala si, deci, se indreapta catre sertarelul unde se afla de obicei reviste uitate si purtate de alte dive. In drum inapoi  isi aduc aminte de alte si alte telefoane care se lungesc pe toata durata sedintei mele de 30 de minute din care eu ies amarata ca vai de lume iar ele invingatoare. Si la puncte, si la calorii.

Grocery stores. Sau mai pe romaneste, alimentarile noastre, daca alimentarile din Romania ar comercializa …de toate. Mie alimentarile astea americanesti nu-mi prea plac, sa o zic pe-a dreapta, nu ma satisface ce-i de gasit acolo desi e de gasit de toate. Painea e acra  dar lumea o cumpara ca, cica, e sourdough si asta e de bine. Mustarul e dulce, salamurile sunt fara gust sau fara gust din asta de l-am adus eu cu mine, nu gasesti un pastarnac , rosiile sunt serbede iar piersicile se putrezesc la mijloc dupa 2 ore de la cumparare.

Si alimentari din astea la tot pasul.

Sa spun ca o fi din pricina ca sunt ieftine, nu pot. Pentru ca nu sunt! Dar,mi-am zis, poate ca trebuie ridicata stacheta, preturi si mai mari, calitate ceva mai buna. Am gasit niste alimentari cu preturi foarte mari si eticheta “organic” generos imprastiata prin tot magazinul. Sanatos, nimic de zis. Bun? Discutabil. Magazinul plin de cuconitze impachetate in taioare cu pretentii coborau din masini de lux sa-si achizitioneze iaurtelul organic fara de care nu se poate face fata cum se cuvine mediului corporate. Recunosc, aici piersicile miroaseau a piersica si nu pareau a abandona lupta la trei ore de la mutarea lor de pe raft. Dar chiar si asa, alimentara asta nu mi-a facut decat impresia unui loc in care cumperi cu bani multi ceva ce ti s-ar cuveni pe o suma mai aproape de realitate. De realitatea mea… ca la realitatile altora nu ma bag. Am dat cateva raite prin magazin dar fara succes. Nu am reusit sa-mi conving neuronul responsabil cu satisfactia personala nicidecum. Iar eu cand vad cate o duduie  ca cere de 10 ori sa guste din 7 feluri de branza ca nu se poate hotari care face casa mai buna cu dispozitia ei din aceea seara, ma apuca asa un dor de oameni normali.  Si asa ajung la alimentari de cartiere normale, cu masini normale unde painea , fie ca e coapta de vreun Hispanic sau de vreun Asiatic, e paine. Buna, crocanta si pufoasa cu miros de cuptor si coaja rumena. Salamul e de bun gust, legumele si fructele, chiar daca nu sunt polishate si aranjate in linie si mai au cate un nod sau o pata, si rascolesti in lada dupa aia de ti-o place mai tare, sunt proaspete si nu aduc a material poliuritanic. Si nici o duduie nu plescaie nemultumita din buze ca “baiatul de mingi” al magazinului nu i-a carat branza si iaurtul la decapotabila.

In locul unde toamna nu mai vine…

Ies pe veranda in dimineata asta si vad ca frunzele copacilor nu mai sunt asa de verzi. “Acusi vine toamna” imi zic, si astept sa ma treaca fiorul ala atat de cunoscut zilelor de vara pe terminate, inainte de inceperea scolii, cand frunzele incepeau sa pice si prunele invadau pietele impreuna cu prietenii lor strugurii si nucile si dovlecii de copt. Si diminetile se raceau si mama cauta caiete si coperti de plastic albastre. Acum a inceput scoala in California, asa pe nesimtite, fara pici cu ghiozdane cat casa in spate, fara emotie, fara iz de toamna. Picii sunt carati in SUV-urile mamicilor de unde coboara la destinatie impingand ghiozdane pe roti si iti povestesc, asa ca de prima zi de scoala, povesti de vacanta fara aroma de copilarie. A inceput scoala dar toamna n-a venit. Si nici nu va veni prea curand, indiferent cate frunze isi vor mai pierde culoarea.

Mancarea romaneasca versus mancarea americaneasca

M-a intrebat o prietena zilele trecute daca eu gatesc aici in America. I-am spus ca mai comit asta cate odata dar nu se intampla prea des. Nu stiu daca asta face din mine o femeie moderna sau, din contra, ma incadreaza la categoria “nu e gospodina”. Cert e ca, indiferent unde m-as situa, mie mi-e bine asa cum e. Daca o intrebati pe mama, v-ar spune hotarat ca asta nu se face, iar chipul i s-ar umbri cu gandul la grija cu care mi-a impachetat in bagaje retete de savuroase preparate care aveau sa fie reproduse in bucataria de peste ocean.

Deh, n-a fost sa fie!

Retetele cu pricina au ajuns intr-o lume noua, unde sunt intotdeauna alte lucruri mai importante de facut decat amestecatul in oala. Sigur ca mi se mai face dor de cate o ciulama sau un cozonac neaos romanesc, dar le anihilez repede cu bunatati autohtone. Acum o sa-mi sara la jugulara toti aparatorii de bucate traditional romanesti din care tagma cu mandrie faceam si eu parte pana nu demult. Cu parere de rau si iertaciunile de rigoare, domnilor si doamnelor, mancarea din Romania nu e cea mai grozava! E, indubitabil, delicioasa, ca-i a noastra, dar dupa ce treci prin bucataria japoneza, indiana, thailandeza si multe alte bucatarii de alte proveniente, incepi sa iti reconsideri pozitia fata de sarmaua bastinasa si te bucuri ca le poti oferi papilelor gustative senzatii de brand diferit.

Indignarea celor de acasa atinge cote paroxistice cand compari bucataria romaneasca cu mancarea de aici. Nu bucataria americana e cea cu care intra in competitie mancarea romaneasca, ci deversitatea bucatariei in America in general. Bucataria americana, in opinia mea, nu exista! Exista un soi de pornografie culinara cu eticheta SUA, in care curg sosuri, sfaraie grasimi, mierea se impreuneaza cu sunca, slanina cu ciocolata, fructe sunt scufundate in uleiuri incinse si mai apoi balacite prin siropuri lipicioase, intr-o orgie a gustului cu final orgasmic si atacuri de cord. Dar despre o autentica bucatarie americana nu se poate vorbi. In comparatie cu astea, mancarea romaneasca ia locul I. In comparatie cu bucataria din America in general (si repet, ma refer aici la varietatea de preparate de origini diferite care se intampla pe teritoriul acestei tari si NU la ceea ce am definit mai sus ca fiind bucatarie americana) mancarea din Romania, trebuie sa ma mai gandesc daca reuseste sa ocupe un loc pe podium.

La mare sau la ocean?

In vara asta m-am infuriat si am luat in serios statutul de ocupant de locuinta la 10 minute de ocean. Asa incat am reusit sa merg la plaja de vreo 5 ori. Mai mult decat in verile trecute. Cu bicicleta nu merg! Cu masina nu-i loc de parcare! Iar pe jos…nu se poate sau nu se face. Nu m-am umplut de aere dar pur si simplu aici lumea nu merge pe jos. E, asa o regula nescrisa pe care ti-o insusesti rapid ca sa nu faci nota discordanta. Si, de ce sa nu recunosc, e comfortabil. Doar ca, din asta pricina, in lunile de vara oceanul devine inaccesibil. Si din aceiasi pricina mi-a venit sa ma intreb unde e mai bine. La mare sau la ocean?

Pai la ocean ca pe asta-l am aici la indemana, si e cu palmieri si cu piers-uri, ca e cu plaje mari si late si fara inghesuiala, ca e cu surferi si cu curatenie, ca nu mananca nimeni seminte si nici nu urla maneaua la vecinul de cearsaf. Asa cum se intampla la “marea” verilor din Romania. Sau poate ca nu se mai intampla acum.

Nu stiu cat si daca s-au schimbat lucrurile pe litoralul romanesc dar si daca nu s-au schimbat mie tot imi place sa-mi aduc aminte de micii de la terasele de pe plaja, de fotografia la minut atat de kitch-oasa dar plina de amintirea si mirosul verii, de nebunia Costinestiului si de stabilopozi. Nu conteaza cat de cretin suna! Mie aici imi lipsesc stabilopozii, sa stau acolo catarata in varf si sa ma uit minute in sir cum se joaca marea de-a v-ati ascunselea. Si… sa spun drept imi lipsesc si algele si nisipul plin de scoici si tanti cu gogosile si plaja care nu se inchide la ora 10.

Nu stiu unde e mai bine si daca toate astea se mai intampla acum “la mare” dar stiu ca oceanul nu are nici o sansa sa atinga desavarsirea pentru ca in mintea mea va fi intotdeauna proiectia unei amintiri cat de mici de la mare cu care sa-l compar.

Zece zile in tara lui Aloha!

Ziua 1

In aeroportul din Kaua’i ne asteapta o localnica dragutica foc care ne atarna de gat traditionalele leis-uri. Ma surprinde gestul dar aflu rapid ca Bebeloi le-a comandat in avans ca sa-mi faca o surpriza pentru ca, zice el, data trecuta am fost dezamagita cand am ajuns aici si nu s-a intamplat cum vazusem eu prin filme. E soare si ma imprietenesc rapid cu caldura tipica insulei. Bate vantul, asa cum imi place mie, si miroase a vacanta.

Ziua 2

Ma trezesc dimineata in comfortul king size si-i dau buna ziua oceanului ce-mi bate-n geam.. Coplesitor! Mic dejun cu ocean view si o briza ce-mi multumeste toate asteptarile.

Ziua 3

Nu stiu ce are insula asta dar are ceva, asa un “Je ne sais quoi”, ceva ce face cuvintul “frumos” sa cada in banal. Dupa portia de peisaj Hawaiian de care nu ne mai saturam, ne ascundem de caldura intr-un Coffee Bean unde ne rasfatam cu frappuccino.

Ziua 4

Pe la vremea amiezii, cand soarele ardea mai tare de-mi topea pana si gandurile, ne oprim la Hilo Hattie sa vedem de flopsi. Racoarea placuta a magazinului imi distrage atentia de la imensitatea de toale care mai de care mai viu colorate cu iz de veritabil talcioc hawaiian. O tanti asiatica, mieroasa in glas si in gesturi, ne atarna un sirag de scoici in jurul gatului, menit sa ne induioseze si sa desfaca buzunarul cat mai larg. Dar ce sa cumperi?!? Scanez in graba tot magazinul, inca de la usa si, “vai mie!”, niste cauciucati de-i purta bunu’ la camp cu vaca, si nimic altceva. Tanti cu scoicile e hotarata sa nu ne lase sa plecam fara o cumparatura acolo, cat de mica. Cu gesturi repezi, multa vorbaraie si explicatii pe care numai ea le intelege, ne trage langa un castron in care zaceau neajutorat cateva scoici. Imi inmaneaza plina de élan un instrument de culegere a scoicilor din apa in care se balaceau si dupa ce ma pune sa bat de trei ori in castron rostind “Aloha!”, asa cum o cere traditia, ma indeamna sa o iau pe cea mai urata ca, zice ea, contine cea mai frumoasa perla. Purced la pescuirea unei scoici dar tanti, experta, imi arata ea pe care sa o aleg, plina de amabilitate si caldura in voce ca mai gata sa ma imprietenesc cu ea. Ce sa vezi? A avut dreptate! Amarata aia de scoica continea nu o perla, ci doua. Rozalii, sidefate. Dau sa-mi iau captura, gandindu-ma ca pentru 7 dolarei s-a meritat un suvenir de 2 perlute, fie ele si de cultura, dar tanti hotareste: “Nu! Hai sa le montam!” Si, pana sa-mi exprim eu dezacordul, imi perforeaza bietele perlute cu cate o gaura in mijloc. Pai, eu nu le vreau montate, imi plac asa cum sunt. Nu port aur galben si nici perle roz. Le vreau natur! Tanti cea draguta se uita lung la mine si fata ei se transforma brusc ca in filmele cu vampiri. Vocea i se supara dintr-o data si privindu-ma dispretuitor racneste: “7 dolari!”

Bebeloi zice ca rezolva el iar eu imi indrept rapid pasii afara din magazin unde e cald si bine.

Ziua 5

Abia acum am inceput sa ma relaxez, sa nu-mi mai pese cum imi sta parul sau cum sa asortez nadragul cu slapul, sau cum sa conducem frenetic peste tot ca sa vedem tot. Ne-am adus aminte ca am vazut deja tot ce era de vazut pe insula asta asa ca acum dormim pana tarziu, ne oprim unde ne face placere, privim fara sa facem mii de poze si filmulete pentru ca am inteles ca, oricum camera nu va capta niciodata vantul, mirosul, sentimentul de “wow, e prea frumos sa fie adevarat!”. Lene si relaxare. Pana si cocosii canta la ora 11 dimineata aici ca doar sunt cocosi de Kaua’i.

Spre seara, sushi in Hanalei.
Ne-au mai ramas 5 zile.

Ziua 6

Azi ne-am propus sa ne reintoarcem la cascadele Wailua unde, data trecuta am lasat o tona de admirative cuvinte. Sper sa dau si de frumuselul ala imbracat in muschi bronzati, care mi-a decapitat data trecuta o nuca de cocos cat ai zice: “Mahalo!” In rest, la bronzat, ca nu se cade sa ne intoarcem acasa branzosi, de parca am locui in California.

Ziua 7

Plecam de dimineata devreme sa ajungem din timp la Waymea Canyon. Facem turul, pozele si filmuletele de rigoare, savuram vantul puternic si privelistea de neuitat, ridicam bratele intr-un gest de larga cuprindere a naturii indraznet desfasurate in fata ochilor nostrii si ne intoarcem la masina mai apoi plini de toate trairile pamantului. Langa masina – romani! Multi, vreo doua trei familii. Exuberanti, bucurosi, plini de spiritul turistului aflat in vacanta prin locuri atat de departe de casa. O gospodina se coboara din masina si anunta ca are sandvisuri cu pateu. La refuzul galagios al membrilor grupului, inarmati cu cele mai mari video camere de pe piata, gospodina noastra se supara si incepe sa strige si mai tare cum ca ea a facut sandvisuri cu pateu ce trebuie mancate. Nu o baga nimeni in seama si episodul pateu se pierde incet, incet in peisaj, lasand loc unui cocktail de usi trantite, tipete de copii si istorioare cu iz personal impartasite cu decibelii la maxim, asa incat sa se faca auzite de catre tot leatul prezent, vorbitor sau nu de limba romana, venit sa-si ia portia de liniste si relaxare in natura. Cu ocazia asta aflu ca Georgica are o alergie cu mancarimi si n-a putut fi prezenta. Ce pacat! In final isi indreapta pasii spre locul de admirare si mirare a maretiei canionului si galagia se estompeaza. Ma incearca cateva secunde de sincera nostalgie si ma gandesc ca i-as fi oprit sa le dau buna ziua dar nu prea lasau loc.

Ziua 8

Luau in Lihue. Cam plictisitor ca-l mai experimentasem, dar ne-am dus pentru Kalua Puaa. Se ia porcul, se introduce intr-o groapa in pamant si se coace acolo prêt de cateva ore pe roci de lava. Rezultatul e un deliciu culinar deci, n-am putut rezista.

Ziua 9

Am hotarat! Nu vrem sa ne mai intoarcem acasa. Ne trezeste la realitate ploaia. Nu din aia hawaiiana, de te picura putin si pe urma iese soarele, din aia mai autentica, londoneza. Picura, tot mai tare, cu indrazneala pana depaseste standardele hawaiiene de stropitura ocazionala. Acum chiar toarna, marunt si enervant. S-a dus plaja pe ziua de azi. Mai bine mergem sa mancam. Un restaurant ascuns, afara pe terasa, cu panorama oraselului Kapa’a .
Desigur, imediat ce ne-am instalat comfortabil, a iesit soarele.

Ziua 10

Ne-am oprit la un stand de fructe proaspete cultivate local, niste ananas, nuca de cocos( eu crunchy, Bebeloi mai pastoasa), niste apple banane (cu gust de banane dar nu numai), dam cu ochii de niste mingiute maronii care nu te prea imbiau sa le degusti. Vanzatoarea insista, incerc una. O gelatina transparenta in mijloc cu un samburel visiniu. Gustoase! Cica se numesc Longan sau Ochiul Dragonului. De tinut minte!

La noapte luam Red Eye-ul inapoi spre casa si mie mi-e deja dor de Hawaii…

(mai multe poze in galeria de poze)

Raspuns

Te minti
Cauti
Uiti
Alergi
Numeri mirari
Pretinzi
Aduni
Te intrebi cu multe semne de intrebare in coada
Gandesti
Plangi o lacrima
Zambesti noptii
Te cauti
Intrebi in jur daca te-a vazut cineva
Simti
Prea mult, prea tare, prea real
Nu te-a vazut nimeni
Demult
Cine?
Apari
Existi marunt si mediocru
Si gol
Si fara de acces
La povestea vietii.

Intrebare

Ce faci cand nu ti-a mai ramas nimic de facut?

O poveste cu prima pisicuta iubita

De data asta pisicul din poveste este o frumusete de blanita neagra, cu un botic de primul loc pe podium in concursul de frumusete pisicesc, daca exista asa ceva, si cu niste ochi de ti se topesc toate supararile. Am primit-o pe Maca de la o fosta colega de servici, pe vremea cand pisicutele nu erau neaparat animalele mele preferate. Colega avea 4 proaspeti mieunei si nu prea stia ce sa faca cu acestia, asa ca a inceput sa intrebe in stanga si in dreapta cine ar vrea sa se faca stapan de animalut dragalas si poznas. Eu n-am vrut, ca nu era pe lista prioritatilor mele atunci si am dat-o la intors pana am cazut la invoiala: Doar pentru o saptamana! M-am dus sa-mi iau musafirul de o saptamana de la resedinta de origine si cand am intrat, din 4 ghemotoci, unul s-a desprins si a fugit spre mine, o jumatate de coada si aia carna, tuciuriu si zgomotos. S-a urcat in poala mea si a inceput sa-mi linga mainile. Am simtit ca parca se topea asa un strat subtirel de indiferenta fata de situatia cu blanita si ca, poate facem sa fie doua saptamani. Au trecut 6 ani de atunci, si daca nu alegeam sa devin calator si visator transoceanic, eram si acum acasa, in fata televizorului, cu murfletel in brate, in plin proces de scarpinare sub botic, armonios acompaniat de torsul ei recunoscator si multa dragoste plutind in aer. Dorul de casa mi-a plecat pasii inapoi vara trecuta cand am petrecut impreuna cu Maca (care locuieste cu bunicii) 6 saptamani, doar noi doua in vechiul meu apartament, unde ne-am bucurat una pe alta ca in vremurile de demult. Mi-e dor si drag…

 

...

 

...

 

 

...

 

Cine vrea un Oscar?

Am vazut si eu recent oscarizatul “Milionar de mahala”, ca prea era pe toate drumurile si mediatizarea atat de generoasa mi-a starnit gelozii, cum ca, de ce altii l-au vazut si eu nu. Pe principiul “La Oscar sa nu te duci cu sacul”, nu m-am asteptat la cine stie ce performanta cinematica si bine am facut. Dar a fost bun. Un film bine asamblat as spune. Nenea ala ce a taiat de aici si a lipit dincolo, a cam stiut ce face si a iesit o pelicula cu personalitate, captatoare de atentie. Subiectul, insa? Nerealist!!! Cu N mare si trei semne de exclamatiune, ca sa-mi fie cu inteles. Sau, mai exact, aspectele dure ale vietii de suburbie Indiana au fost extrapolate la maxim ca sa se dea mai multa credibilitate partii de fictiune (a se citi “abureala”). Dar n-a prea mers ca, la un moment dat simti ca filmul o ia usor pe aratura si parca, ce se intampla acolo pe ecran, nu mai e din aceiasi poveste.

 Carcoteli:

-     pai, mai ca mi-a venit sa cred ca un pusti poate sari in latrina ca sa obtina un mult visat autograf, dar ca iese de acolo cu o masca de rahat pe fata, cu grija conturata in jurul ochilor si gurii, doar rondelele de castraveti lipseau, asta mi-a cam uscat lacrima din coltul ochiului.

-     unde o fi invatat pustiu’ limba lui Shakespeare, cu o pronuntie slefuita, ca pe la scoala n-am vazut sa dea prea des si nici meditator n-am vazut sa aiba? Destept, destept, dar prea-i cu cusatura alba.

-     ce si-ar mai dori concurentii de la jocul cu milioane sau miliarde (dupa posibilitati) sa fie acolo cate o pauza intre intrebare si raspuns, asa de-o vizita la toaleta, o cafea sau un telefon, sa vezi ce mai face mama, ca tare de mult n-ai auzit-o…